Se foloseşte CZU în bibliotecile din România?

June 7, 2011 in CZU

Să bat fierul cât e cald şi pe Biblos se discută despre un index CZU.
Întrebarea poate părea ciudată şi răspunsul evident. Dar se poate nuanţa. (Aş răspunde mai degrabă că “nu chiar”.)

– Dacă faptul că zeci (sute) de bibliotecari, în diferite biblioteci din diferite localităţi, ataşează şiruri de cifre inspirate din tabelele CZU, mai mult sau mai puţin asemănătoare între ele, unor aceleaşi unităţi de bibliotecă, înseamnă că aplicăm CZU, atunci, da!, folosim CZU în România.
– Dacă majoritatea o fac în virtutea unor obiceiuri şi tradiţii, pe baza minimelor instrucţiuni ce prefaţează ediţia medie şi nu au văzut de aproape un manual de clasificare, atunci da!, folosim CZU în România.
– Dacă aceste şiruri sunt asemănătoare pentru cazurile în care conţinutul unităţilor de bibliotecă este mai uşor de încadrat şi prezintă variaţii mari, sau sunt de-a dreptul contradictorii în cazurile mai interesante
– Dacă diferenţele apar şi în cadrul aceloraşi cataloage
– Dacă actualizările CZU nu au fost aplicate – am văzut cu ochii mei bibliotecă (mare) care încă foloseşte indicii expiraţi (de ex. 859.0 la literatura română pe o carte apărută în anul 2007) când termenul limită pentru înlocuirea lor a trecut, dacă nu mă înşel, cam acum 15 ani. (Sigur că şi rămăşiţele trebuie corectate. Încă mai plivim şi noi, din când în când din cauza introducerilor retroactive.)

Dacă toate acestea trebuie să poarte un nume, vorba poetului, da, putem să le spunem CZU. Dar mai bine ar fi să li se spună CZURo. Că aşa e bine, să fie toate cu un Ro, ca să se vadă cât suntem noi de originali. Şi dacă tot nu avem bani, de ce să nu-i risipim plătind toţi aceşti oameni să aplice CZURo în paralel, în loc să punem resursele la un loc.

Sigur că, în practică, lucrurile se mai reglează.
Încet, încet se configurează mici nuclee CZU, adică biblioteci care, fie au prestigiu, fie au achiziţii mai la zi şi sunt folosite pe post de autoritate. Măcar aşa se mai asigură un strop de uniformitate în abordare.

Şi, ca să anticipez, pentru cei care au îndoieli în privinţa utilităţii CZU. Da, se poate trăi şi fără.


Warning: count(): Parameter must be an array or an object that implements Countable in /homepages/16/d249987000/htdocs/prolibrok/wp-includes/class-wp-comment-query.php on line 405

32 responses to Se foloseşte CZU în bibliotecile din România?

  1. Posibil se poate trai si fara CZU, dar nici o biblioteca nu poate exista fara un sistem de clasificare, oricare ar fi acela, alfanumeric sau zecimal: Dewey sau Zecimal Universal, care sa-i permita sa-si ordoneze colectiile in asa mod, incat bibliotecarii sa poata satisface prompt si calitativ orice nevoie de informare a utilizatorilor.
    Clasificarea in biblioteca se face nu de dragul sirurilor de cifre, dar in scopuri bine definite:
    1. ordonarea colectiilor
    2. ordonarea informatiilor despre colectii pentru asigurarea satisfacerii nevoilor informationale ale beneficiarilor
    Si e uimitor faptul, ca undeva CZU sau alt sistem de clasificare s-ar aplica numai de dragul cifrelor!
    Un sistem de clasificare in biblioteca este indispensabil activitatilor ei, precum sunt indispensabile si instrumentele, care asigura accesul la informatiile indexate conform sistemului in vigoare intr-o tara sau alta. (Indexul pe materii, spre ex.) In Romania acesta este CZU, place cuiva sau nu – dar fara el biblioteca nu are sanse de existenta.
    In acest context va asigur – discutia pe Biblos e necesara si importanta!

    • SIGUR se poate trăi fără CZU.
      Omul nu poate trăi fără: Aer, Apă, Hrană şi, zic eu, fără Credinţă. În ultima situaţie, există aparenţa vieţii, dar nu cred că se poate numi viaţă. În rest, poate trăi în orice condiţii – secolul trecut abundă în exemple. În acest sens am afirmat că se poate trăi fără CZU (doar v-am averizat că textul este scris într-un stil liber, de blog, şi cu figurile retorice de rigoare). Am vrut şi să mă pun la adăpost de comentarii de genul unuia pe care l-am primit când am scris
      CZU cenuşăreasa softurilor de bibliotecă http://prolibro.wordpress.com/2009/08/25/czu-cenusareasa-softurilor-de-biblioteca/
      care m-a durut pur şi simplu.

      În 20 de ani de clasificare am simţit acut lipsa dialogului pe teme CZU. Într-atât de tare, încât am insistat să fiu lăsată să particip la acţiuni ale bibliotecilor universitare pe aceasta temă, deşi nu fac parte din sistem. Am publicat mai multe materiale pe teme CZU în revista bibliotecii noastre Bibliotheca Septentrionalis, mi s-a publicat un material privind utilitatea CZU în Revista română de biblioteconomie şi ştiinţa informării (2/2006). Aş putea scrie un material Singurătatea clasificatorului de cursă lungă, pentru că, de multe ori aşa m-am simţit în bibliotecă. Atunci am creat în bazele noastre de date instrumentele necesare pentru a da o mai bună vizibilitate CZU în rândul colegilor de la relaţii cu publicul şi utilizatorilor. Sunt ultimul bibliotecar care ar spune că CZU nu este necesară.
      Apoi nu am mai lucrat în clasificare.

      În analiza aprecierilor mele încercaţi să priviţi problema nu din perspectiva clasificatorilor din bibliotecile universitare care reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) o elită. Gândiţi-vă că ţara e plină de biblioteci comunale, orăşeneşti, judeţene şi şcolare de toate nivelele, de facultăţi particulare cu biblioteci improvizate. În acest context rămân la părerea că, în ansamblu, “punem cifre” (noroc cu internetul, cataloagele on-line ale marilor biblioteci şi cu bunul-simţ de a le consulta). O cercetare comparativă pe bazele de date ale diferitelor biblioteci este edificatoare şi în ceea ce priveşte uniformitatea şi consecvenţa.

      Eu vă admir sincer pentru preocupările de care daţi dovadă. Temele propuse sunt interesante şi denotă interes profesional, studiu, dorinţă de temeinicie. Temerea mea era că vă veţi găsi cu greu interlocutori. Sper să mă înşel. Aveţi idee câţi clasificatori de ţinută frecventează Biblos-ul? Fără a minimaliza valoarea schimbului profesional pe liste şi bloguri, o sesiune de discuţii cu omologi, într-un cadru organizat şi special dedicat, mi s-a părut că ar prezenta mai multe garanţii în privinţa rezultatelor obţinute. E părerea mea, nu susţin că am şi dreptate, se prea poate să mă înşel, dar am tot dreptul să mi-o exprim.

      Dar, dacă mă gândesc bine, şi cu întâlnirile profesionale e o întreagă poveste. De atâtea ori ne-am întâlnit şi am discutat, căutând uniformitate. Rezultatul a fost, de destule ori, că fiecare s-a întors acasă păstrându-şi opiniile şi obişnuinţele.

      Am şi râs odată (cam amar) cu o prietenă. Că dacă vor cădea toţi bibliotecarii români la înţelegere în privinţa catalogării, clasificării, organizării şi gestionării colecţiilor, înseamnă că Apocalipsa e aproape.

      Pe mine mă bucură să văd oameni pasionaţi în profesie şi vă doresc mult succes în activitate.
      Cu deosebită stima,
      ID

    • Bună ziua

      Stimată doamnă Ioana Dragotă, aş dori să răspund la problema adusă de dumneavoastră în discuţie. Clasificarea este utilă şi îşi va păstra utilitatea, aceasta este părerea mea. Permiteţi-mi să vă răspund prin selecţiuni dintr-un articol în care am abordat această temă, articol apărut în numărul 5/2010 al revistei Biblioteca.
      “În secolul XXI, clasificarea continuă să rămână un instrument util în activitatea infodocumentară, perfect adaptat existenţei a trei factori care particularizează universul biblioteconomiei contemporane: informatizarea serviciilor, partajarea bazelor de date ale bibliotecilor şi globalizarea activităţilor infodocumentare.
      Există, pe plan internaţional, numeroase preocupări legate de clasificare şi după anul 2000. Există biblioteci care îşi reorientează politica în acest domeniu. Ca să dau un exemplu legat de clasificarea Dewey, aceasta a fost adoptată şi după anul 2000 în Europa de biblioteci care s-au afiliat la reţeaua OCLC. S-au publicat după 2000 traduceri ale clasificării CZU şi Dewey în diverse limbi şi regiuni geografice, iar bibliografiile naţionale sunt în continuare structurate comform clasificării.
      În România, în afară de utilitatea clasificării în comunicarea cu utilizatorii, prin oferirea de referinţe bibliografice, să nu uităm că Bibliografia Naţională este structurată pe baza C.Z.U., la fel şi bibliografia cărţilor în curs de apariţie. Folosirea unui limbaj natural în activitatea de indexare este o prioritate pentru bibliotecarii din România, dar clasificarea este, de asemenea utilă, oferind informaţii necesare privind conţinutul documentelor, atât de interes local, cât şi exterior. Astfel, pentru colecţia de carte românească, este foarte important să existe o indexare de calitate, de asemenea şi pentru colecţia de carte străină. Tendinţa şi conceptul de globalizare sunt de mult o realitate, lucru care face ca şi bibliotecile să acorde o importanţă mărită fondului de carte străină şi să îl popularizeze în comunicarea cu utilizatorii. Indexatorii din diverse biblioteci pot consulta catalogul altor biblioteci pentru a prelucra cărţile străine. Bibliotecarul contemporan nu mai este bibliotecarul erudit, ca în secolele trecute, care putea să înglobeze el însuşi o vastă cunoaştere, să cunoască câteva limbi străine. Este un bibliotecar specializat şi în formarea acestuia se acordă importanţă capacităţii de a obţine multiple abilităţi de a accesa informaţiile în mod optim (ca timp şi calitate). De pildă, atunci când trebuie să indexeze o carte într-o limbă străină, una dintre activităţile realizate în procesul complex al indexării este consultarea catalogului bibliotecii ţării respective, pentru a urmări cum a fost indexat documentul respectiv. De exemplu, dacă un indexator din altă ţară va achiziţiona în colecţiile bibliotecii respective cărţi în limba română (pe care presupunem că nu o cunoaşte) va căuta informaţii necesare pentru indexarea cărţilor în catalogul BNR. Astfel informaţia de pe câmpul de clasificare este foarte necesară pentru că este independentă de limbajul natural. «CZU are un mare potenţial ca instrument folosit în schimbul de informaţii dincolo de barierele lingvistice.» (cf. Mcllwaine, I.C. Clasificarea Zecimală Universală: ghid de utilizare) . Desigur, activitatea de indexare este complexă, nu se rezumă la consultarea unui catalog, există multe metode convergente prin care indexatorul reuşeşte să aibă acces la conţinutul documentului şi să transpună subiectul în sistemul de clasificare utilizat în biblioteca respectivă.
      La primirea unor cărţi din alte spaţii geografice, cum este Rusia sau Coreea, s-a constat că, în CIP, sunt incluse clasificări în 2 sisteme de clasificare. Astfel, unele cărţi ruseşti au incluse clasificări atât în sistemul BBK , cât şi Dewey. La fel, unele cărţi din Coreea, au incluse clasificări în sistemul KDC , cât şi Dewey. Aceasta este o dovadă a interesului pentru colaborarea internaţională şi facilitarea accesului la conţinutul subiectului prin reprezentarea acestuia în 2 sisteme de clasificare, care este utilă bibliotecarilor din mai multe ţări. Jaesun Lee a vorbit despre raportul dintre KDC şi DDC în lucrarea «Controlul Bibliografic în Coreea: cazul Bibliotecii Naţionale a Coreei», în cadrul Conferinţei IFLA care a avut loc la Seul, 20-24 august 2006. «Prima ediţie a Clasificării Zecimale Coreene a fost publicată în 1964. Clasificarea Zecimală Coreeană este inspirată în mare parte din Clasificarea Zecimală Dewey, dar a fost modificată pentru a se adapta caracteristicilor publicaţiilor coreene….Până în prezent, Clasificarea Zecimală Dewey a fost utilizată pentru documentele occidentale în multe biblioteci. Biblioteca Naţională a Coreei utilizează atât Clasificarea Zecimală Coreeană, cât şi Clasificarea Zecimală Dewey pentru publicaţiile naţionale şi e-CIP. Utilizarea Clasificării Zecimale Dewey contribuie la schimbul internaţional de date bibliografice.» Percepţia clasificării în secolul XXI, ca fiind un lucru învechit şi lipsit de utilitate, este greşită. Clasificarea îşi menţine utilitatea şi în universul contemporan al biblioteconomiei şi ştiinţei informaţiei, atât în relaţia cu utilizatorii şi oferirea de referinţe infodocumentare, cât şi în colaborarea dintre bibliotecari din diverse ţări, cât şi în structurarea unor instrumente de cercetare, cum sunt bibliografiile (de pildă, bibliografiile naţionale sau bibliografiile cărţilor în curs de apariţie).
      De pildă, răsfoind bibliografia naţională franceză pe site-ul Bibliotecii Naţionale a Franţei, observăm că se pot face căutări utilizând clasificarea Dewey şi vedetele de subiect, Rameau, organizate de la A la Z.
      În privinţa BNR şi a bibliotecilor româneşti, va trebui ca în continuare să existe specialişti în clasificare. Pe baza experienţei de îndrumare infodocumentară a utilizatorilor, pot spune că una dintre categoriile cele mai solicitate de către utilizatori o reprezintă cărţile şi periodicele apărute anterior anului 1990. Acestea vor fi solicitate şi în viitor şi după introducerea limbajului LIVES-RO. Vedetele de subiect sunt extrem de utile în facilitarea identificării documentelor noi. Dar când vor fi solicitate cărţi anterioare introducerii limbajului LIVES-RO, clasificarea va fi foarte utilă.
      Introducerea limbajului de indexare LIVES-RO este extrem de utilă, dar aceasta nu va exclude preocupările legate de clasificare, ca limbaj de indexare independent de un limbaj natural.
      Clasificarea este utilizată în cataloagele online care structurează date de interes global, internaţional. Un exemplu este catalogul online «The European Library». Accesând butonul «Browse collections by subject» observăm că pentru structurarea colecţiilor a fost utilizată clasificarea Dewey . De altfel, compatibilitatea clasificării cu sistemele integrate de bibliotecă este unul dintre factorii care au făcut ca utilitatea clasificării să poată fi fructificată şi după mutarea bazelor de date ale bibliotecilor din catalogul tradiţional în cataloagele informatizate. «Existenţa ierarhiei, atât în structura clasificării cât şi în notaţia folosită pentru codificarea conceptelor cuprinse în clasificare permite căutarea cu uşurinţă a conceptelor mai generale sau mai restrânse în mediul automatizat. Dacă informaţia necesară nu este regăsită prin indicele utilizat în căutare, este posibilă lărgirea sau restrângerea căutării prin simpla ştergere sau adăugare a unei cifre, în funcţie de nevoi.» (cf. Mcllwaine, I.C. Clasificarea Zecimală Universală: ghid de utilizare).”

  2. Bună ziua,

    Tot în legătură cu subiectul adus în discuţie de doamna Ioana Dragotă, utlitatea şi utilizarea C.Z.U., aş dori să mai adaug câteva idei.

    Pe plan internaţional, clasificarea nu a fost eliminată din activitatea de prelucare a documentelor, chiar dacă bibliotecile au introdus un limbaj de indexare bazat pe limbajul natural şi au, la ora actuală deja vechime în utilizarea acestui tip de limbaj de indexare. Cele 2 limbaje de indexare, cel bazat pe limbajul natural şi clasificarea, coexistă de mai mult timp. Acest lucru se explică prin avantajele pe care le are fiecare din aceste limbaje de indexare.
    Schema C.Z.U. sau schema Dewey prezintă avantajul de a fi un instrument foarte minuţios elaborat de organizare a cunoaşterii existente, cu o structură ierarhică extrem de bine pusă la punct, care permite accesul rapid de la general la particular în identificarea diverselor categorii de documente. Acest avantaj a fost utilizat şi în cadrul colaborării dintre Consorţiul C.Z.U. şi WIKIPEDIA. Acest lucru s-a discutat anul trecut la Conferinţa A.B.R., Secţiunea Catalogare – Indexare.
    Bazându-mă pe aceste argumente, susţin utilitatea C.Z.U.

    Rodica Muşat

  3. Da’ cititorii ? Cititorii cât se folosesc de enormul timp investit în indexarea cu indici CZU ?

    • Domnule Dan Matei,

      aş dori să vă răspund la întrebare. În mesajele postate anterior, am făcut unele consideraţii teoretice legate de utilitatea C.Z.U. În plus, convingerea mea personală privind utilitatea C.Z.U. este strâns legată de experienţa practică de 10 ani în care am făcut periodic îndrumarea cititorilor, utilizând de fiecare dată Clasificarea Zecimală Universală. Acest instrument m-a ajutat în mod eficient să identific cele mai diverse categorii de cărţi sau publicaţii seriale dintr-un anumit domeniu. Desigur, este de dorit ca utilizatorii să beneficieze de un limbaj de indexare bazat pe limbajul natural. În prezent însă Clasificarea Zecimală Universală este limbajul de indexare utilizat de bibliotecile româneşti, practica acestui limbaj are tradiţie îndelungată în România. Şi după introducerea limbajului Lives-Ro, Clasificarea Zecimală Universală îşi va dovedi utilitatea, asigurând identificarea, după criteriul conţinutului, a subiectului, a documentelor indexate în perioada anterioară introducerii limbajului Lives-Ro. Este evident, în acest caz, că este vorba de un număr semnificativ de documente şi care sunt frecvent solicitate de utilizatori, este vorba de documente intrate în bibliotecile româneşti pe durata a mai multor decenii, în care singurul limbaj de indexare şi singurul instrument de acces la subiectul, la conţinutul documentelor, a fost Clasificarea Zecimală Universală.
      Referitor le timpul investit în indexarea cu indici C.Z.U., eu aş dori să vă spun fără să exagerez că acest timp a dat roade bune, pentru că foarte mulţi cititori au fost îndrumaţi pentru a găsi publicaţiile dorite, cu subiecte foarte variate. Acest lucru cred că l-ar spune orice bibliotecar din ţară care a utilizat C.Z.U. În viitor, prin introducerea limbajului Lives – Ro, cititorii vor avea posibilitatea de a identifica rapid documentele, dar aşa cum am explicat şi C.Z.U. va fi utilă.
      Rodica Muşat

    • Bine-mi pare să te văd pe aici! Să spun adevărat? Practic foarte puţin (vorbesc de bibliotecile publice).
      Cei care au apărat CZU nu au spus “la noi în bibliotecă se fac foarte mult căutări după CZU”. Au spus, eu am folosit. Eu. Nu colegii mei, nu cititorii noştri. Sunt înclinată să cred că sunt clasificatori.

      Folosirea evidentă, des invocată, e aşezarea în acces liber la raft, dar nu mi-e deloc greu să-mi închipui un sistem de aşezare bazat pe prescurtări din indexare (pentru cititori ar fi şi mai comod). Dacă vorbim de depozite, acolo n-avem treabă, cota e pe format şi căutările le face cine după ce vrea. Oricum, în zilele noastre, nu mai vorbim de căutări doar pe fondul propriu de documente.

      Dar sunt şi biblioteci în care, practic, CZU nu există. Scenariu posibil: un bibliotecar comunal cu un fond modic, static şi învechit, îşi poate aşeza “manual cu mâna” (cum îi plăcea să glumească unui vechi coleg) cărţile pe raft, pune divizionare alfabetice la literatură şi ştie şi în somn unde este fiecare carte. A, pentru metodist, va avea un sertăraş “în lucru” cu fişe de catalog (dacă nu are calculator) sau un fişier Word început, ca să demonstreze că ştie biblioteconomie.

      În altă ordine de idei:
      – aş estima undeva pe la 80% cititorii care vin ştiind ce autor/titlu vor
      – când vor lucrări pe o anumită temă, fac căutări exclusiv după cuvinte cheie şi vedete de subiect (asta e ordinea preferinţelor) şi la fel fac şi bibliotecarii, în proporţie covârşitoare.
      – până la urmă, cititorii oricum primesc ceva, funcţie de abilităţile lor sau ale bibliotecarilor. Aici diferenţele sunt foarte mari pe aceleaşi resurse: de la niciun rezultat (“n-avem”), la rezultate slăbuţe, decente, foarte bune, excepţionale. Pentru excepţional eu zic că e bine să fie şi ceva CZU prin preajmă. (Din păcate, calitatea serviciului bibliotecarului nu o evaluează nimeni. Poate aprecia numai cel care ar fi putut face mai bine, care ar fi putut da mai multe informaţii.)

      Dar faptul că nu se foloseşte CZU nu înseamnă că nu este util şi necesar. (Nu e o concluzie logică derivată. Ca şi cum am spune, la noi nimeni nu foloseşte telefonul mobil, înseamnă că nu este util.)
      Înseamnă, printre altele, că nici măcar nu este aplicat cum trebuie (conţinutul mesajului iniţial), că nu este cunoscut corespunzător de marea masă a bibliotecarilor, că nu există minime oportunităţi de punere în valoare (v. CZU Cenuşăreasa softurilor de bibliotecă). Sunt câteva idei…

      Am fost clasificator/indexator ani de zile. E o activitate fascinantă şi de mare uzură. Şi, ştiu că nu e frumos să zic asta, dar există sitauţii de căutare pe care le pot rezolva mult mai bine folosind CZU. Nu zic că întotdeauna, dar sunt. Am întâlnit şi situaţii când numai cu CZU se poate găsi o rezolvare completă.

      Dar asta nu justifică risipa strigătoare la cer de muncă şi timp şi bani ce se depune per total în Ţările Româneşti pentru aplicarea CZU.

      • Stimată doamnă Ioana Dragotă,

        Într-adevăr, eu am apărat clasificarea şi sunt clasificator. Dumneavoastră aţi scris “Cei care au apărat CZU nu au spus «la noi în bibliotecă se fac foarte mult căutări după CZU». Au spus, eu am folosit. Eu. Nu colegii mei, nu cititorii noştri. Sunt înclinată să cred că sunt clasificatori.”
        Totuşi aş vrea să vă spun că în biblioteca în care lucrez, Biblioteca Naţională, clasificarea zecimală este folosită nu numai de către clasificatori (în activitatea de îndrumarea cititorilor), dar şi de colegi din alte servicii. Mă refer la alţi colegi care fac îndrumarea cititorilor sau la cei care realizează diverse bibliografii sau cei care oferă referinţe bibliografice sau colegii care realizează Bibliografia Naţională. Toţi aceştia folosesc Clasificarea Zecimală Universală. Aşadar, referindu-mă la exemplul dumneavoastră de mai sus, eu spun “Folosit Clasificarea Zecimală Universală, de asemenea foarte mulţi colegi ai mei, din diverse servicii o folosesc”. În prezent, C.Z.U. este folosită în diverse activităţi ale bibliotecii.
        Un subiect important al discuţiei este legat de necesităţile de informare ale utilizatorilor. Din experienţa mea practică de mai mulţi ani în care am făcut şi clasificare şi îndrumarea cititorilor, pot să vă spun că sunt foarte mulţi cititori care nu vin cu nişte date precise, titlu şi autor, ci doresc să găsească publicaţii despre o anumită temă. În oferirea unor referinţe exacte şi cuprinzătoare despre publicaţiile care abordează această temă, Clasificarea Zecimală are un rol important. Să dau doar un exemplu. Este greu să identificăm după titlul publicaţiilor care anume se referă la critică literară, dar cât de uşor este să identificăm cărţile cu acest subiect prin indicele 821.135.1.09. Titlurile cărţilor de critică literară nu este întotdeauna explicit, poate fi metaforic, dar indicele de clasificare arată cu precizie care sunt cărţile care abordează critica literară a literaturii române. Orice clasificator ar putea da nenumărate exemple ca acesta.
        Mai mult decât atât, clasificarea este valoroasă şi pentru că te ajută în situaţia în care nu găseşti, în calitate de îndrumător al cititorului, publicaţii despre o anumită temă. În acest caz, este uşor să identifici, pe baza structurii ierarhice a Clasificării Zecimale Universale, publicaţii cu un grad mai ridicat de generalitate, pe o anumită temă, întrucât există probabilitatea ca aceste publicaţii să abordeze şi tema pentru care materialul este insuficient sau nu există.
        Nu sunt de acord cu ceea ce aţi spus dumneavoatră, că “din păcate, pentru partea de căutări, in bibliotecile noastre, CZU e (aproape) mort”. Cititorii solicită multe referinţe sau chiar bibliografii complete cu cele mai diverse teme şi Clasificarea Zecimală este folosită pentru a oferi referinţe precise.
        Mai mult decât atât, există o importantă şi amplă activitate de schimb internaţional de publicaţii, la care şi România participă. Cărţile româneşti ajunse în diverse ţări vor putea fi mai uşor clasificate pe baza informaţiilor de pe câmpul de clasificare al cataloagelor online. Aşa cum şi noi, bibliotecarii din România, ne informăm ce clasificări au cărţile sosite prin schimb, cărţi in diverse limbi, lucru care ne ajută să contruim indicele de clasificare. Un exeplu recent: pentru clasificarea cărţilor primite din Polonia, am consultat catalogul online al Bibliotecii Naţionale Poloneze, care foloseşte atât vedete de subiect în limba poloneză, dar şi Clasificarea Zecimală Universală. Bibliotecarii din alte ţări pot, de asemenea consulta catalogul nostru atunci când construiesc indicele de clasificare.

        • Stimata doamnă Rodica Muşat,

          Ceva tot am intuit bine: un clasificator va recunoaşte întotdeauna un alt clasificator când vorbeşte despre clasificare. 🙂
          Frumuseţea operaţiei de clasificare, satisfacţiile intelectuale pe care le poate oferi şi liniile de forţă pe care, bine utilizată, le poate trasa într-o colecţie sunt dificil de simţit înafara practicii.

          Toate cele scrise de dumneavoastră mă bucură foarte mult. În Biblioteca Naţională, aşa cum e firesc, ne aşteptăm şi dorim toţi, lucrează specialişti de înaltă clasă. (Iertată-mi fie ignoranţa, nu am ştiut unde lucraţi.)
          Şi chiar mi-aş dori ca Biblioteca Naţională să fie mai prezentă în viaţa noastră profesională, ca for metodologic, aşa cum era în urmă cu două decenii când mi-am început activitatea de bibliotecar. Am înţeles însă că aţi străbătut condiţii foarte vitrege şi probabil nu s-a putut. Poate că de acum încolo lucrurile să intre pe un făgaş mai bun pentru toată lumea, deşi, la nivel de structuri profesionale, nu facem parte din aceeaşi asociaţie. Cine ştie…

          Însă în România sunt câteva mii de biblioteci comunale, sute de orăşeneşti şi zeci de judeţene, ele alcătuiesc reţeaua bibliotecilor publice. Şi acolo e foarte problematică folosirea CZU.

          În privinţa cititorilor, fără îndrumare, nu au şanse. Nici nu au cum să ştie ce înseamnă CZU scris în dreptul câmpului respectiv. Atunci pentru ce sunt cataloagele online? Durerea mea e că, în ansamblu, CZU nu este cunoscut şi nici utilizat la justa valoare şi că, deşi ar fi foarte utile şi necesare, lipsesc nişte instrumente adecvate de punere în valoare (care mai există prin cataloage străine, din câte am înţeles). Despre asta am vrut să scriu, în speranţa că, ştiu eu, cei tineri, entuziaşti şi pricepuţi vor găsi o cale să schimbe ceva în această privinţă. Eu nu am capacitatea să o fac. Cât am putut am făcut loco, pe cataloagele noastre on-line.

          Într-o bibliotecă ideală, bibliotecarul ideal atunci şi-a făcut pe deplin datoria când cititorul poate găsi orice vrea cu maximă uşurinţă şi fără… bibliotecar. (O uşoară utopie dar şi un mic paradox.)

          • Doamna Dragotă,

            În primul rând aş vrea să spun că vă sunt recunoscătoare că aţi deschis o discuţie despre Clasificarea Zecimală Universală. Cu cât discuţia a evoluat, cu atât mi-am dat seama cât era de necesară o discuţie cu acest subiect. Eu înţeleg foarte bine scepticismul bibliotecarilor legat de Clasificarea Zecimală Universală. Scepticismul este legat de dorinţa progresului în indexare. Întrucât există perspectiva foarte atractivă a limbajului de indexare bazat pe limbajul natural, scepticismul legat de Clasificarea Zecimală Universală este de înţeles. Clasificarea nu îl ajută direct pe cititor şi într-o perioadă în care viteza accesării informaţiei a crescut foarte mult, clasificarea nu mai pare atractivă.

            În legătură cu discuţia de pe acest site, apreciez faptul că scepticismul care s-a manifestat a venit din partea unor persoane care au studiat temeinic clasificarea şi îi cunosc şi avantajele şi dezavantajele.

            Ca toţi bibliotecarii şi eu doresc progresul bibliotecilor pe mai multe planuri, inclusiv în domeniul indexării. Dacă aş fi doar un utilizator şi nu aş avea cunoştinţe de biblioteconomie, aş dori să găsesc cu uşurinţă cărţile de care am nevoie.

            Totuşi, progresul nu înseamnă întotdeauna renunţarea automată şi abruptă la unele elemente ale trecutului. Poate că, de multe ori în România se întâmplă ca progresul să întârzie şi atunci oamenii simt nevoia să accelereze în dorinţa de a progresa şi de urma tendinţele internaţionale. Încercând să ardă etapele, în România este posibil ca unele elemente ale trecutului să fie minimizate sau considerate insignifiante.
            Dacă dorim să ne aliniem standardelor internaţionale în domeniul indexării, am putea face o cercetare a prezenţei sau absenţei clasificării bibliografice din activitatea bibliotecilor din străinătate. Dacă vom consulta cataloagele străine vom descopri că pe fişele MARC, clasificarea există şi există şi vedete de subiect în limba ţării respective.
            Un ultim argument este următorul: cunoaşterea clasificării zecimale este de multe ori cerinţă pentru obţinerea unui job de bibliotecar în străinătate. Aş vrea să vă dau un exemplu. Cerinţele pentru bibliotecar la biblioteca European Investment Bank includeau cunoaşterea clasificării Dewey. Este vorba de anul trecut. Eu cred că cineva specializat în catalogare şi în indexare, incluzând cunoaşterea clasificării Dewey are toate şansele să urmeze o carieră internaţională ca bibliotecar. Aş dori să încurajez pe bibliotecarii mai tineri în acest sens şi le-aş recomanda să includă şi clasificarea în pregătirea lor profesională, care le poate aduce oportunităţile unei cariere internaţionale. Deşi am urmărit cerinţele posturilor de bibliotecar, am făcut-o la îndemnul altcuiva şi personal, eu sunt legată de ţară.
            Doamna Dragotă, aştept şi alte subiecte, alte provocări la discuţie pe teme legate de biblioteci şi vă urez mult succes în activitate.

          • Draga Ioana,
            M-am apucat de citit comentariile din prolibro.eu pe tema CZU si-mi tin rasuflarea citindu-le. Acum-acum simt ca nu mai pot pana nu intervin, si am ales sa iti raspund tie. Una scurta: pentru biblioteci publice, mici si mijlocii, exista o resursa cu acces deschis unde se poate gasi ceea ce se cheama UDC Summary, care este tradus in limba romana. Este o versiune f. prescurtata a CZU, de circa 2500 de indici, care serveste foarte bine interesele de clasificare ale unei colectii restranse. Este, secundar, si un foarte bun instrument educational, pentru cine doreste sa cunoasca una dintre cele mai reprezentative caracteristici a schemei de clasificare, si anume caracterul ierarhic al sau. Tot ce trebuie facut este sa tastezi in Google UDC summary, sa selectezi din dreapta limba romana si sa treci la treaba, adica la cautare!

            Hai, ca mai vin!
            Vicky
            PS. Raspunsul este valabil pentru oricine este interesat!

  4. Așa ziceți ?

    Pentru cine are răbdare, inserez articolul pe care l-am scris acum 14 ani (pe subiectul CZU). Văd că n-aș schimba prea multe…

    Contra CZU: propuneri pentru o reformă a accesului după subiect în cataloagele româneşti

    Dan Matei (CIMEC, dan@cimec.sfos.ro)

    Teza (spusă pe şleau)

    Cred că bibliotecarii din România — poate cu excepţia clasificatorilor — vor fi de acord că modul în care se face acum accesul după subiect în cataloagele bibliotecilor din România este deficitar (pentru a folosi un eufemism). După părerea mea, aceasta se datorează „monopolului” Clasificării Zecimale Universale (CZU) la indexarea materialului bibliografic, mai ales în biblioteci (ceva mai puţin accentuat în centrele de documentare). Cu alte cuvinte, se foloseşte o schemă de clasificare pentru accesul la informaţia bibliografică după subiect.

    După părerea mea, faptul că nu se utilizează vedetele de subiect pentru indexare este o greşeală importantă pe care o fac bibliotecile româneşti, greşeală scump plătită (în primul rând) de utilizatorul român. Însă şi clasificatorul român plăteşte această greşeală (chiar dacă nu o recunoaşte): majoritatea informaţiei de indexare pe care acesta o asignează unei înregistrări bibliografice rămâne nefolosită. Aceasta înseamnă risipă de competenţă şi, în ultimă instanţă, risipă de ban public, şi e tare păcat.

    Prin urmare, propun abandonarea acestui „monopol” la indexarea materialului în bibliotecile din România şi trecerea neîntârziată la indexarea cu vedete de subiect. Astfel bibliotecile din România ar putea oferi — măcar din acest punct de vedere — servicii similare cu cele oferite de bibliotecile din Statele Unite şi din Europa Occidentală utilizatorilor lor. CZU ar putea fi folosită în continuare — într-o formă simplificată — pentru gruparea materialului (sau a înregistrărilor bibliografice) în raft, în bibliografii etc.

    CZU: neajunsuri

    a) În primul rând, CZU este un limbaj „criptic”, de neînţeles pentru cititor, ba chiar şi pentru bibliotecarul care nu este clasificator. (Câtă lume credeţi că recunoaşte — fără „dicţionar” — ‘caricaturi’ sub masca ‘741.5’ ?)
    Pentru căutare — adică pentru a „traduce” interesul utilizatorului în indicele CZU adecvat — acest neajuns este contracarat, în teorie, prin indexul alfabetic al CZU. Acesta însă facilitează doar accesul după subiect în catalogul sistematic. Adică, în loc ca noţiunea aleasă de utilizator pentru a „reprezenta” subiectul căutat să trimită la materialele indexate cu ea, trimite la (sub)clasa (din catalogul sistematic) care cuprinde aceste materiale. Prin urmare, cititorul este obligat la o căutare suplimentară. Iar aceasta poate fi consumatoare de timp. În plus, în practică (cel puţin în România), acest index nu este, de regulă, informatizat. Aceasta înseamnă că pentru a căuta după subiect în catalogul informatizat, eşti obligat să faci şi o căutare manuală în indexul alfabetic al CZU. Şi de altfel, în câte biblioteci din România este indexul alfabetic ţinut, cu adevărat, la zi ?
    Pe de altă parte, expresiile CZU aflate în înregistrarea (fişa) bibliografică (găsită — să zicem — după autor sau titlu) nu-i spun nimic utilizatorului, deşi conţin, de regulă, multă informaţie utilă (n-am văzut nici un cititor să interpreteze indicii cu clasificarea în mână; e.g. văzând 77.058.1:902 e puţin probabil să afle că este vorba de ‘fotografie aeriană în arheologie‘). Şi e păcat atât pentru cititor, pentru că nu află ceva despre subiectul materialului înainte de a-l consulta, cât şi pentru clasificator, pentru că munca sa nu se valorifică pe deplin.
    Sigur, de obicei, la această argumentare clasificatorii invocă îndrumarea pe care ei înşişi o acordă utilizatorilor. Din păcate: 1) această îndrumare nu este totdeauna disponibilă; 2) dacă consultarea catalogului se face de la distanţă — prin Internet, de pildă — îndrumarea pur şi simplu nu există; 3) îndrumarea înseamnă ocuparea unui specialist care posedă o competenţă rară, deci scumpă.

    b) În al doilea rând, CZU — după cum îi spune şi numele — este o schemă de clasificare, adică un mijloc de a grupa (de a „co-loca”) materialele care au ceva în comun (subiectul, o caracteristică, forma etc.). Cu alte cuvinte, CZU nu e proiectată să furnizeze indicatori direcţi pentru subiectele materialelor. Indicii CZU codifică (sub)clase şi nu concepte, cu atât mai puţin subiecte (chiar dacă de multe ori un termen poate reflecta atât un concept cât şi o clasă). De pildă, ‘generalităţi’ este o clasă, dar îmi imaginez greu un cititor căutând materiale având subiectul ‘generalităţi’. Dacă credeţi că am exagerat, dau alt exemplu: nu cred că se întâmplă des să fie cineva interesat de subclasa ‘Alte probleme: istoric, inaugurări, aniversări (ale organizaţiilor)’ (06.09), dar e foarte plauzibil să fie interesat de conceptul ‘mişcări pan-europene’ (subclasa 061.2(4):327.39), sau, e foarte plauzibil să fie interesat de vedeta de subiect ‘mişcări pan-europene — istoric’.

    c) În al treilea rând, CZU este o schemă destul de rigidă şi cu o mare inerţie, adică ţine greu pasul cu dinamica accentuată a subiectelor. Cred că aş avea dificultăţi să identific — cu ajutorul indicilor CZU — materiale având subiectul ‘renaşterea societăţii civile în Europa de Est, după 1975’, ca să nu mai vorbesc de subiectul ‘mineriade’.

    d) În al patrulea rând, CZU nu e o schemă atât de universală pe cât se zice. Cel puţin în România, se folosesc o puzderie de versiuni (provenite din diverse grade de ţinere la zi).

    e) În al cincilea rând, deşi are o mare inerţie, CZU este totuşi într-o continuă schimbare. Necazul este că la trecerea unei (sub)clase dintr-o ierarhie în alta — deşi sintagma care o exprimă rămâne neschimbată — duce la schimbarea indicelui, deci implică modificarea indexării la toate înregistrările care-l conţin (exemplul cel mai răsunător: trecerea ‘lingvisticii’ de la 4 la 8 a impus modificarea tuturor indicilor ce începeau cu 4).

    CZU: avantaje

    a) În primul rând, CZU — fiind o clasificare — permite alcătuirea unui catalog sistematic.

    b) În al doilea rând, CZU fiind o schemă ierarhică, indicele unei (sub)clase conţine, în principiu, şi toate (sub)clasele ierarhic superioare, deci, în principiu, (sub)clasele mai largi pot fi obţinute din (sub)clasele mai detaliate prin simplă trunchiere la dreapta a indicelui.

    c) În al treilea rând, CZU este folosită (aproape exclusiv) în cataloagele din România pentru a indica subiectul materialelor. Volumul imens de fişe cu indexări CZU este un atu important în favoarea sa.

    Vedetele de subiect: definiţii

    În primul rând să ne clarificăm terminologia. Prin ‘vedetă de subiect’ înţeleg o asociere de sintagme care reflectă un subiect al unui material. De pildă, exemplul de mai sus (‘fotografie aeriană în arheologie’) s-ar putea exprima prin vedetele de subiect: ‘fotografie aeriană — arheologie’, sau ‘arheologie — fotografie aeriană’.

    Vedeta de subiect este formată din două tipuri de componente:

    a) descriptori (sintagme — neambigue, în principiu — care reprezintă noţiuni bine precizate), e.g. ‘electromagneţi’, ‘fotografie aeriană’, ‘pictură religioasă’;
    b) subdiviziuni (sintagme ce particularizează contextul în care — sau punctul de vedere din care — se tratează combinaţia de descriptori), e.g. ‘fabricare’, în ‘electromagneţi — fabricare’; ‘istoric’, în ‘fotografie aeriană — istoric’; ’sec.XVI‘, în ‘pictură religioasă — sec.XVI’.

    Fiecare descriptor, la rândul lui, poate fi o combinaţie de termeni, fiecare termen fiind expresia verbală a unui concept. De pildă ‘digitizarea imaginilor’ (combinaţie între ‘digitizare’ şi ‘imagine’), ‘pictură religioasă’ (combinaţie între ‘pictură’ şi ’religie’), ‘artă medievală’ (combinaţie între ‘artă’ şi ’Evul mediu’) sunt simple noţiuni, spre deosebire de conceptul ‘societate civilă’ care nu se reduce la ‘societate’ şi ‘civilie’. Sau, sintagma ‘pagină mare’ spune exact ce spun cele două cuvinte componente, pe când sintagma ‘literă mare’ spune altceva decât spun cele două cuvinte componente, i.e. ‘majusculă’.

    Problemă: pot vedetele de subiect să evite neajunsurile, dar şi să echivaleze avantajele CZU ?

    Primul neajuns al indicilor CZU (faptul că sunt „criptici”) este evitat din principiu de vedetele de subiect, acestea fiind exprimate în limbaj natural.

    Al doilea neajuns (faptul că nu sunt indicatori direcţi ai subiectelor) este evitat prin definiţie: vedetele de subiect sunt chiar indicatori direcţi ai subiectelor.

    Al treilea neajuns (inerţia) poate fi evitat cu uşurinţă: nu e nevoie de deliberările unui comitet internaţional pentru a se adopta o nouă vedetă de subiect (chiar dacă este recomandabil să existe un mecanism care să împiedice proliferarea haotică a acestor vedete).

    Al patrulea neajuns (neuniformitatea) e evitabil, dar e problematic de evitat (mai ales în România): e necesară o bună organizare pentru a asigura omogenitatea vedetelor de subiect în toate bibliotecile. Dar, deşi e neplăcut (chiar foarte neplăcut) să coexiste variante diferite ale aceleiaşi vedete de subiect, nu e catastrofal (în sensul că este remediabil în timp).

    Al cincilea neajuns (schimbarea indicelui în cazul trecerii (sub)clasei în altă (sub)clasă) nu poate apărea: trecerea subiectului într-o altă ierarhie terminologică nu-i schimbă expresia lingvistică.

    Aşadar, neajunsurile CZU par a fi evitate cu relativă uşurinţă prin utilizarea vedetelor de subiect. Echivalarea avantajelor CZU e mai problematică:

    Pentru a echivala primul avantaj al CZU (catalogul sistematic) trebuie elaborat un tezaur terminologic enciclopedic. E posibil, dar e laborios şi costisitor. Nu-mi imaginez că s-ar putea face în afara unei largi colaborări între bibliotecile din ţară (dar şi această colaborare este greu de imaginat).

    Al doilea avantaj al CZU (vizibilitatea ierarhiei (sub)claselor în fiecare indice) nu poate fi echivalat ca atare: un descriptor nu-şi expune ierarhia de genuri proxime, dar, dacă e bine format, un descriptor este neambiguu, adică poate fi înţeles fără a se şti genurile proxime (ceea ce nu e totdeauna valabil pentru o (sub)clasă CZU, e.g. ‘Condiţii climatice’ 591.54: doar din numele (sub)clasei e greu de înţeles că este vorba de o subclasă a ‘Modului de viaţă al animalelor’ 591.5).

    Al treilea avantaj al CZU („monopolul” său în cataloagele româneşti, i.e. „stocul” care ar trebui convertit) nu poate fi echivalat. Toţi indicii CZU ar trebui transformaţi în vedete de subiect. Acest proces ar fi — desigur — traumatic şi de durată. E adevărat că oricum va trebui trecut cât de curând la o retroconversie masivă.

    Aşadar, problema reală se reduce la:

    a) sunt dispuse bibliotecile din România să-şi schimbe obişnuinţele şi să facă un efort colectiv pentru a-i oferi cititorului, cu adevărat, acces la materialele bibliografice după subiect ? Iar dacă nu,
    b) sunt dispuse autorităţile finanţatoare ale bibliotecilor să le impună acestora satisfacerea interesului public ?

    Să presupunem că una din aceste întrebări ar primi un răspuns pozitiv (deşi sunt sceptic). Atunci:

    Cum s-ar putea trece de la CZU la vedete de subiect (cu maximum de eficacitate) ?

    După părerea mea (repet această sintagmă deoarece chiar cred că pot fi şi alte tactici), ar trebui să se purceadă la:

    a) Constituirea de îndată a unui grup de indexatori (cu experienţă) — să-i zicem „colegiul de redacţie al repertoriului naţional al vedetelor de subiect”, pe scurt „colegiul” —care:

    1. să elaboreze un mic ghid de indexare (i.e. 1. cum se elaborează o vedetă de subiect şi 2. cum se aleg vedetele de subiect care să fie atribuite materialului de indexat), cu exemple abundente;
    2. să purceadă la elaborarea şi întreţinerea unui tezaur terminologic enciclopedic românesc. Acesta ar fi un vocabular controlat al conceptelor, în care se evidenţiază şi relaţiile ierarhice (specie-gen, parte-întreg) sau orizontale (sinonimie etc.). Sursele pentru acest tezaur pot fi: indexul alfabetic al CZU, baza de date terminologică a TermRom (Asociaţia Română de Terminologie), repertoriul vedetelor de subiect al Bibliotecii Congresului (LCSH), tezaurele domeniale existente (e.g. AAT – Art and Arhitecture Thesaurus, MESH – Medical Subject Headings). Acest tezaur ar trebui să fie publicat pe Internet, pe măsură ce se dezvoltă, astfel încât indexatorii din ţară să-l poată consulta permanent. Cred că o structură „faţetată” a acestui tezaur (după modelul celei a AAT) ar fi cea mai adecvată (şi modernă). Şi, în plus, nu văd nici un impediment pentru clasificarea termenilor din tezaur, folosind indici CZU.

    b) Difuzarea ghidului de indexare şi a tezaurului (atât cât e) în bibliotecile din ţară şi trecerea pur şi simplu la aplicarea lui, renunţând la clasificarea de detaliu (asignând doar câte un indice sumar, de pildă de 3 cifre). Desigur, fiecare indexator ar urma să combine termeni din tezaur pentru elaborarea vedetelor de care are nevoie, în acelaşi timp însă el ar trebui să fie liber să propună noi descriptori care să fie supuşi „omologării” de către „colegiu”.
    c) Reunirea vedetelor de subiect elaborate în întreaga ţară într-un „repertoriu colectiv” naţional şi organizarea accesului public la acesta (prin Internet). Pe de o parte acesta ar trebui validat în permanenţă de către „colegiu”, pentru a-i păstra coerenţa, iar pe de altă parte indexatorii din toată ţara ar trebui să apeleze la acest repertoriu, pentru a utiliza — pe cât posibil — vedetele existente (şi „inventarea” altora doar la mare nevoie).

    Ţin să accentuez că nu văd posibilă obţinerea în timp a unui index coerent al subiectelor din catalogul colectiv naţional, fără elaborarea în comun a tezaurului menţionat, de către cele trei faimoase „reţele” de biblioteci româneşti. Altminteri, indexurile subiectelor catalogului colectiv naţional, atât cel alfabetic cât şi cel sistematic, vor fi haotice.

    În perspectivă, tezaurul enciclopedic (accesibil pe Internet):

    a) ar putea deveni multilingv;
    b) ar putea fi „conectat” la vedetele de subiect din indexul bibliografiei naţionale, sau chiar la cel al (viitorului) catalog colectiv naţional, cu alte cuvinte termenii săi ar putea fi puncte de acces în acest index,

    ceea ce ar permite consultarea catalogului colectiv naţional şi de către utilizatori străini, în limbi de circulaţie.

    Întrebarea legitimă care se poate pune este: dar bibliotecile care nu sunt informatizate cum să facă această trecere ? Răspunsul îmi pare a fi: la fel ca şi cele informatizate, doar cu mai multe dificultăţi şi cu mai puţină eficacitate (dar chiar şi aşa merită !). Până la informatizare, aceste biblioteci ar putea să-şi constituie un catalog alfabetic după vedetele de subiect, în locul indexului alfabetic al CZU. În plus, ar putea beneficia şi ele de versiuni tipărite ale tezaurului, ba chiar şi de versiuni tipărite ale indexului „naţional” al vedetelor de subiect, pentru a le folosi ca ghiduri la elaborarea propriilor vedete de subiect.

    În fine…

    Îmi dau seama că scenariul pe care-l propun este traumatic. Dar odată şi odată tot va trebui să se renunţe la CZU şi, cu cât aceasta se va întâmpla mai târziu, cu atât va fi mai traumatic.

    3 noiembrie 1997

    • Chiar am avut răbdare şi am citit materialul tău cu luare-aminte.
      Am făcut efortul să-mi aduc aminte contextul anului 1997 şi l-am apreciat cu atât mai mult.
      Recunosc că am cunoscut din plin “sentimentul acut al risipei de competenţă” şi mai mult, indexul alfabetic nici nu poate fi complet în sensul în care este baza de date vedete de subiect.

      Însă, încă nu aş omorî CZU. Mai degrabă i-aş face câteva operaţii estetice.

      Cel mai bine, dau un exemplu. Aş vrea ca eu să tastez “ţigani”, altul să tasteze “rromi” fiecare cum ştie el, iar calculatorul, în intimitatea lui, să facă operaţia de legătură cu indicele (=214.58) şi să caute în toate bazele de date disponibile, fără să-i pese că acolo scrie “gypsy”, “gitan”, “ジプシー”, “집시”, “Цыган”, “吉普賽人” şi să-mi dea bibliografia.
      (De ce am ales exemplul ăsta? Pentru că mi-a adus aminte de: Vai, ţigani, ţigani, gypsy şi gitani / Fără cer şi ani, trec pe drum.)

      Curat, frumos, nici eu nu trebuie să ştiu CZU, nici bibliotecarul nu trebuie să mă îndrume. Numai cel care construieşte bazele de date trebuie să ştie. Mai mult, nu trebuie să ştiu nici convenţiile legate de baza de date vedete de subiect, nici limbi străine. Asta aş numi o frumoasă punere la dispoziţia solicitatorului a informaţiei dorite.

      Probabil că e o utopie. Şi de ce atâta efort? Omenirea a mai cunoscut perioade când un anumit fel de cunoaşterea era accesibilă doar iniţiaţilor. Şi am impresia, cum toată lumea se plânge de superficialitate, având la dispoziţie internetul şi motoarele de căutare, aparenţa cunoaşterii şi informării find salvată, că lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

      • Dragă Ioana

        Problema pe care o pui tu e clasică (deși acum e de mare actualitate din pricina webului semantic și a Datelor Conectate): cum identificăm un concept (=214.58 în cazul tău), independent de limbă ?

        Sigur că tot printr-un identificator „universal” (acum e la modă URI – Universal Resource Identifier). Vezi și povestea ilustrată pe care am produs-o acum 3 ani (http://poliptic.wordpress.com/category/sisteme-de-organizare-a-cunostintelor/).

        O să spui: bine, dar dacă tot trebuie de identificat conceptele, clasele, persoanele, etc. adică toate entitățile de care avem nevoie ca să populăm universul discursului (sper că apreciezi limbaju-mi ales 🙂 altfel decât prin cuvinte/sintagme, de ce nu e bună CZU pt. asta ?

        Pentru că e rigidă și monopolizată de Consorțiu. Asta e – în esență. Mai sunt detalii tehnice, desigur. Dar sunt secundare. Cred.

        Sărutări de mâini,

        Dan

        • Întotdeauna ţi-am admirat limbajul ales, dar şi stilul :).

          Din păcate ai dreptate. CZU e rigid (mai sunt şi alte defecte).
          Din povestea ta ilustrată mi-a sărit în ochi că din cei zece ani preconizaţi au mai rămas şapte aproape şase şi dacă mai trece puţin, poate se revoluţionează în mod imprevizibil domeniul şi nici nu mai e nevoie.

          Dar noi avem şi folosim CZU (adică ar trebui să folosim) de atâţia ani şi nu prea am dat dovadă că am pune mână de la mână să scutim din efort şi costuri prin partajare şi nici că am dori să ne uniformizăm munca şi nici că ştim sau dorim să fim consecvenţi cu noi înşine sau să folosim eficient produsul rezultat.

          Şi mai avem vedetele de subiect. Fiecare cu vedetele lui. Acolo haosul e şi mai mare.

          Între controlarea cuvintelor (există teste legate de capacitatea de a decodifica/înţelege un text care dau rezultate surprinzătoare şi, frecventând câteva bloguri, am observat că oamenii sunt tentaţi să înţeleagă numai ce sunt dispuşi să accepte – comentariu pe lângă subiect) şi controlarea codurilor, a doua variantă mi se pare că are şanse mai bune. (Limbajul universal – nostalgia lumii înainte de Turnul Babel.) Nu mă cramponez de CZU. În general cifrele mi se par mai limpezi.

          Ziceai de CZU că e aşa şi pe dincolo, o fi, dar ăsta e materialul cu care lucrez, deocamdată. (În treacăt fie spus şi ISBD-ul mi se pare un costum demodat.) Iar pe ansamblu, situaţia în bibliotecile publice nu e biblioteconomic roză. Şi dacă tot e aşa, în loc că discutăm tot mai mult despre tehnica regăsirii informaţiei, vorbim despre diversificarea tipurilor de activităţi încât bibliotecarul public este din ce în ce mai mult activist socio-cultural. Desigur, punem la dispoziţie tot mai multe calculatoare, cu ajutorul cărora găsim soluţii (leacuri) miraculoase la tot felul de probleme – lucru foarte bun, dar din felul în care, în mod uzual, promovăm acest serviciu, nu se înţelege prea bine care este locul şi rolul bibliotecarului.

          • Ce-am uitat să zic despre CZU: te cam pune să înveți pe dinafară șiruri de cifre. Identificatorii non-lingvistici nici nu trebuie să fie văzuți de utilizator. Altminteri, n-au nici o șansă (în epoca noastră).

            Dan

            PS. Clasificatorii însă au avantaj. Un prieten (Dan Dinescu) – care a lucrat cu bibliotecari de toate felurile în anii ’70 – zicea: clasificatorii au mintea limpede; lucrează cu cifre. 🙂

          • Dragă Dan,

            “Identificatorii non-lingvistici nici nu trebuie să fie văzuți de utilizator. Altminteri, n-au nici o șansă (în epoca noastră).”

            Aşa m-am gândit şi eu. Închipuie-ţi că am fost în stare să le scriu la Consorţiu că ar trebui să caute nişte soluţii în privinţa asta. Acuma mi se pare amuzant.

            În rest, îmi dau seama că tot zic CZU, pentru că asta avem/folosim. Dar, când discuţia se mută pe tărâm pur teoretic, e vorba de clasificare în general şi avantajele ei.

            Cu gânduri bune,
            Ioana

        • Draga Dan,
          Ce intelegi prin “rigida si monopolizata de Consortiu”? Poti sa detaliezi? Eu pot sa-ti dovedesc contrariul:

          1. Nu e rigida, e, dimpotriva, intr-un permanent proces de actualizare, de eliminare a notiunilor “prafuite”, implicit a indicilor invechiti prin publicatia anuala “Extensions & corrections to the UDC”, la care lucreaza pe branci un numar foarte restrans de oameni, in cele mai multe cazuri, voluntar. Produsul UDC Summary http://www.udcc.org/udcsummary/php/index.php?tag=0&lang=ro este o dovada in plus impotriva rigiditatii structurale pe care o reclami.

          2. Nu e monopolizata de Consortiul CZU, la modificari si restructurari contribuind o sumedenie de utilizatori, ale caror pareri avizate conteaza si care contribuie la politica de actualizare a schemei. In plus, sugestiile care vin de la utilizatori si de la colectivul editorial sunt atent analizate si evaluate de membrii consortiului, mai putin de 10 la numar, care iau decizii in consecinta.
          Daca mai doresti argumente, iti mai dau!
          Vicky

  5. Cine cunoaste bine munca de o viata a doamnei Ioana Dragota in biblioteca publica, dedicarea eforturilor sale pentr o buna aplicare a CZU, la realizarea unui indice alfabetic CZU, intelege ca dansa nu are nevoie sa fie convinsa de altii asupra necesitatii acestui sistem de organizare a cunostintelor umane. Intrebarile pe care si le pune sunt retorice, provocatoare, exprimate intr-un moment si intr-un context de criza a sistemului de gestionare a CZU in Romania. Iar criticile formulate sunt absolut adevarate si pornite dintr-o nevoie cronica (si acuta) de mai mult profesionalism.
    Cine il cunoaste si pe Dan Matei si activitatea sa cot la cot cu marile biblioteci romanesti de mai bine de 30 ani, stie ca nici dansul nu are nevoie de argumente pro-CZU, chiar daca uneori adopta pozitii radicale mai greu de acceptat de “traditionalisti”.
    Sa nu intelegeti ca n-as fi de acord cu argumentele pro-CZU, dimpotriva, cred ca sunt f. utile, mai ales pentru cei care nu cunosc bine sistemul si sunt gata sa creada ca e pe moarte.
    Ba chiar adaug si eu alte 2 argumente pro: chiar folosind sistemele de indexare bazate pe limbajul natural, este foarte necesar controlul ierarhic si semantic al unui tezaur, control realizat cu un bun instrument de clasificare (a se vedea practica bibliotecilor nationale franceza si italiana in gestiunea propriilor tezaure, adaugand la fiecare termen si indicele de clasificare CDD). Tezaurele au un specific sistem ierarhic, nu de natura disciplinara, ci facetat, fapt care impiedica uneori monitorajul prezentei sau absentei anumitor categorii si “familii” de termeni.
    Cat priveste familiaritatea utilizatorilor cu cifrele CZU, aceasta e demonstrata in primul rand de lunga viata a “accesului liber la raft” bazat pe CZU, CDD si altele. Un grupaj de mai putine cifre devine mnemotic, asfel ca cine frecventeaza cu regularitate biblioteca, se descurca f. bine.
    Mai mult, in Italia se practica in bibliotecile universitare, mai ales cele de arhitectura, sistemul de acces la colectii bazat pe clasificarea zecimala care place f. mult studentilor. Exista cursuri de prezentare a bibliotecii la studentii din primul an, unde se face o anumita aprofundare a CDD, CZU etc., de catre bibliotecarul de reference, sau de catre unul din specialistii in CDD.
    Un al 3. argument: mi amintesc de inca o interesanta aplicare a clasificarilor de biblioteca in arhitectura informatiilor de pe web-site-uri (ex. Biblioteca Inst. National de Medicina Sociala, Roma)

  6. Observ ca in timp ce scriam mesajul de mai sus, Dan Matei facea acelasi lucru, deci eu n-am apucat sa-l citesc inainte de a-l posta pe al meu. Dar promit ca, indata ce gasesc timp, imi voi da cu parerea. Anticipez zicand ca ar trebui facut un “inventar” si o evaluare a tot ceea ce s-a facut pana acum in materie de indici alfabetici CZU si de tezaure/vocabulare controlate, pentru a face un plan de actiune realist si fara demolari inutile. Mare pacat e ca s-a lucrat in paralel, ignorandu-se unii pe altii etc.

  7. Am citit replicile doamnei Câmpeanu şi ale domnului Dan Matei.
    Sunt de acord cu ceea ce a scris domnul Dan Matei, că este necesară “o reformă a accesului după subiect în cataloagele româneşti”. Această reformă s-a realizat în sensul că urmează să fie folosit limbajul Lives-Ro conţinând vedete de subiect în limba română. Importanţa şi beneficiile acestui limbaj de indexare sunt evidente pentru toată lumea. Ceea ce nu este însă evident pentru toţi este faptul că introducerea limbajului de indexare bazat pe limbajul natural nu trebuie să conducă la dispariţia preocupărilor legate de Clasificarea Zecimală Universală şi nici la ieşirea din uz a acesteia.
    Aşa cum a afirmat doamna Florica Câmpeanu, o funcţie importantă a C.Z.U. în viitor va fi de a asigura controlul limbajului de indexare bazat pe limbajul natural. Citez din ceea ce a scris doamna Câmpeanu: “chiar folosind sistemele de indexare bazate pe limbajul natural, este foarte necesar controlul ierarhic si semantic al unui tezaur, control realizat cu un bun instrument de clasificare (a se vedea practica bibliotecilor nationale franceza si italiana in gestiunea propriilor tezaure, adaugand la fiecare termen si indicele de clasificare CDD). Tezaurele au un specific sistem ierarhic, nu de natura disciplinara, ci facetat, fapt care impiedica uneori monitorajul prezentei sau absentei anumitor categorii si “familii” de termeni.”
    În al doilea rând, Clasificarea Zecimală Universală va fi folosită de bibliotecari pentru a asigura accesul cititorilor la fondul documentar achiziţionat şi prelucrat anterior introducerii limbajului Lives-Ro. La data introducerii limbajului Lives-Ro, acest fond documentar va reprezenta întregul fond existent, care va fi egalat ca mărime de fondul indexat cu ajutorul limbajului Lives-Ro pe durata a mai multor decenii. Existenţa acestui fond semnificativ nu trebuie ignorată când ne referim la viitorul C.Z.U. Din această perspectivă, Clasificarea Zecimală Universală va trebui să fie utilizată în continuare în biblioteci, chiar dacă funcţiile C.Z.U. vor fi oarecum modificate. De asemenea, Clasificarea Zecimală Universală va trebui să fie studiată în mediul academic. Dau un singur exemplu. Atunci când ne mutăm de exemplu dintr-o ţară în alta, continuăm să folosim limba ţării din care am venit. Dacă ne mutăm din Germania în România şi ne stabilim în România vom continua să folosim şi limba germană. La fel se întâmplă şi cu C.Z.U. Chiar dacă vom “muta” instrumentele de indexare în alt context, al limbajului natural, există factori care ne vor determina să utilizăm şi instrumentul tradiţional de indexare. Continuitate dintre modern şi tradiţional este un element care a făcut ca bibliotecarii din alte ţări să introducă în continuare şi indici de clasificare, alături de vedete de subiect. Desigur, indicii de clasificare sunt foarte concişi. Dacă doresc să contest ceva, este ideea dispariţiei automate şi subite a C.Z.U.

  8. Nu ştiu cum, dar discuţia s-a transformat într-una despre utilitatea CZU, pe când eu am ridicat problema dacă se poate spune că folosim CZU in bibliotecile româneşti.
    Ce să răspund la întrebarea asta: Unii zic că da, alţii zic că nu?

    Cum putem şti dacă ceva e util sau nu, când în foarte multe cazuri se foloseşte un simulacru, o contrafacere (dacă se foloseşte şi aceea).

    Dar eu mă bucur pentru ce s-a întâmplat aici, pentru că uite că s-au adunat câteva materiale foarte interesante şi am să adaug cât de curând şi câte câteva din ce-am scris de-a lungul timpului, ca să fie toate aici, la un loc, poate cuiva interesat de problemă şi istoric îi vor folosi.

    În legătură cu ce s-a discutat de fapt, zic şi eu că:
    (aspect teoretic)
    – nu există sistemul perfect de clasificare / indexare şi nici nu cred că poate exista (cum s-ar putea clasifica un ansamblu mobil din interiorul lui?)
    – dacă fiecare sistem prezintă avantaje şi dezavantaje, atunci, logic ar fi, dacă se completează reciproc, să coexiste

    DAR (aspect practic)
    – clasificarea trebuie să se facă o singură dată pentru un titlu, restul e risipă de muncă şi bani
    – din păcate, pentru partea de căutări, in bibliotecile noastre, CZU e (aproape) mort.

    • Din pacate, pentru biblioteci, CZU este aproape mort, in cautare!! Pentru ca problema nu e la CZU, ci la modul in care sunt configurate sistemele de biblioteca la capitolul cautari trunchiate dupa indice de clasificare. In istoria automatizarii in Biblioteca Centrala Universitara “Carol I”, prima biblioteca automatizata din Romania cu un sistem integrat de biblioteca, acest tip de cautare se putea face cu rezultate excelente! Cine cunoaste Vubis Standard stie despre ce vorbesc. Sistemul despre care vorbesc era perfect in privinta metodelor de cautare, permitand cautari dupa indice CZU trunchiat, cautari simple, cautari combinate si restrangeri sau extinderi de rezultate ale cautarii. Din pacate, din nou, din pacate, acest sistem care nu era intemeiat pe campuri Unimarc a fost abandonat si inlocuit cu altul, VubisSmart, care, oricat de Unimarc este, e ingrozitor de slab in cautarea informatiei fata de asteptarile pe care le-ai avea. Nemaivorbind de fisiere de autoritate, care sunt agonizante, de-a dreptul.
      Asa ca, daca CZU nu merge in cautare, nu aruncati vina pe CZU, ci intrebati-va de performantele sistemului de biblioteca in care e pus catalogul online.
      Vicky

  9. Aşa cum am ameninţat în cele scrise undeva mai sus, public în continuare nişte materiale despre CZU, pentru a fi la un loc cu celelalte care s-au ataşat la mesaj şi, poate, de folos cuiva care ajunge pe ProLibro în căutare de CZU 🙂
    Sunt trei articole publicate de-a lungul timpului, unele părţi se pot suprapune. Poate că aş mai schimba câte ceva prin ele. Cu siguranţă aş fi mai succintă. Deci:

    Puncte sensibile în clasificare – subiectivitatea clasificatorului

    Operaţiunea de clasificare are, privită din exterior, toate aparenţele unei operaţiuni de rigoare matematică. Însă cei care lucrează efectiv în domeniu ştiu că, cu toate instrumentele din ce în ce mai puternice utilizate, rămâne un spaţiu în care clasificatorul trebuie să ia decizii şi să-şi stabilească propriile convenţii (actul decizional implică atât chestiuni legate de conţinut cât şi de numărul clasificărilor necesare şi suficiente pentru prelucrarea adecvată din acest punct de vedere a lucrărilor supuse clasificării). Să încercăm să identificăm, pe baza experienţei proprii, acest spaţiu de manevră care, din fericire, nu este prea larg.
    Iniţial, în perioada, să-i spunem, de pionierat în introducerea CZU în bibliotecile româneşti, presiunea exercitată asupra clasificatorului a fost imensă, de munca lui depinzând structurarea şi comunicarea adecvată a colecţiilor. Modul de abordare a clasificării a fost influenţat, în mare măsură de dimensiunea şi diversitatea colecţiilor. Ilustrativ mi se pare în acest sens exemplul Clasei 2 Religie. Teologie unde ponderea era deţinută atunci de lucrările pe probleme de ateism şi, în consecinţă, s-a practicat o clasificare cu un grad mic de adâncime.
    Activitatea primilor noştri clasificatori poartă puternica amprentă a personalităţii şi dimensiunii lor culturale. Acest gen de subiectivitate este inerent oricărei activităţi intelectuale şi nu asupra ei vreau să mă opresc. Ea se manifestă şi azi ca şi atunci. Constatarea faptului este foarte uşor de făcut prin compararea clasificărilor aplicate lucrărilor mai „pretenţioase” din punct de vedere al încadrării subiectului lor ce apar în bazele de date ale diferitelor biblioteci. Internet-ul permite acest lucru. O căutare pentru observarea modului în care sunt clasificate lucrările lui Emil Cioran în diverse baze de date ale bibliotecilor româneşti şi străine poate fi prilej de meditaţie pentru orice clasificator. Dar asupra lui Emil Cioran voi mai reveni pe parcursul acestui material. Efortul remarcabil de informatizare a bibliotecilor româneşti la care suntem martori în această perioadă face posibilă consultarea reciprocă şi imediată a cataloagelor şi relevă dimensiunile semnificative ale diferenţelor de abordare insinuate de-a lungul timpului în activitatea de clasificare, rezultat al unei comunicări anevoioase şi a preluării de către generaţiile succesive de bibliotecari a unor „cutume” de clasificare.
    Cu toate aparenţele ei de exactitate, deci, clasificarea este, la urma urmei, o convenţie care nu îşi este sieşi suficientă. Ea generează alte convenţii. Tabelele CZU, în mod inevitabil, conţin tautologii. Există situaţii în care pentru un acelaşi subiect se pot găsi variante diferite de clasificare. Regula generală pe care o aplicăm este de folosire a variantei mai directe, dar nu întotdeauna este benefic pentru structurarea bazelor de date de indici CZU şi evidenţierea unor intrări suplimentare pentru căutare. Se pot întâlni exemple de acest gen la Clasa 61 Ştiinţe medicale. Medicină, la Clasa 34 Drept. Jurisprudenţă etc. De asemenea, structuri sinonime pot apărea şi prin utilizarea indicilor auxiliari comuni de formă care au corespondenţi între indicii auxiliari speciali cu liniuţă. În aceste cazuri, din nou avem o situaţie decizională. Se va alege o variantă de clasificare considerată optimă sau se vor evidenţia variantele posibile pentru oferirea mai multor puncte de acces la informaţia dorită? Oferim atunci toate porţile de intrare ce s-ar putea să fie solicitate de utilizatori? Dacă în cazul indexării acest lucru este facilitat de corelaţiile stabilite în cazul sinonimiilor, când este vorba despre clasificare, o abordare de acest gen poate fi generatoare de haos. Când oferă porţi de intrare spre informaţie, clasificatorul trebuie să ia în considerare, în limitele bunului simţ, şi cerinţele specifice ale utilizatorilor coroborat cu acţiunea de educare a acestora în cercetarea bazelor de date. Trebuie să recunoaştem însă că, fiind un instrument destul de specializat, CZU este folosită în căutare exclusiv de către bibliotecari, şi nici de către aceştia întotdeauna, fiind preferate vedetele de subiect şi cuvintele cheie. În consecinţă, s-au făcut auzite voci care anunţă declinul CZU în favoarea indexării. Admit că gradul înalt de specializare pe care îl cere o face accesibilă pe deplin doar bibliotecarilor dar, în acelaşi timp, consider că avantajele de ierarhizare şi grupare pe care le oferă sunt superioare oricăror alte forme de relevare a conţinutului. Limbajul cifrelor este unul universal şi, un bibliotecar bine instruit sau măcar cu un index alfabetic adecvat la dispoziţie, va putea să indice lucrările circumscrise unui domeniu indiferent în ce limbă exotică ar fi scrise ele, prin simpla observare a indicilor CZU aplicaţi. Între clasificare şi indexare nu văd o relaţie de concurenţă ci una de completare reciprocă, cu atât mai mult cu cât modurile specificelor în care acoperă informaţia nu coincid în totalitate.
    Revenind la subiectivitate, menţionez problema fenomenului contaminării prin alăturare, adică succesiunea cărţilor poate influenţa, în anumite situaţii, optica clasificatorului, fenomen comparabil cu deformarea receptării culorilor prin alăturare, sau perceperea senzaţiilor de rece şi de cald prin comparaţie (după ce ţii mâinile pe o bucată de gheaţă, apa rece de la robinet va părea de-a dreptul caldă).
    Se poate ivi şi problema dozei de imprecizie a limbajului uman. La termeni strict tehnici nu poate fi vorba de confuzii. Însă, există categorii care nu se supun unei definiri stricte, domenii care interferează. Nu îmi propun să intru pe teritoriul semanticii. O parte a acestei probleme poate fi rezolvată printr-un index alfabetic bine structurat deşi, stabilirea unei corespondenţe biunivoce între termenii limbajului şi combinaţiile posibile de cifre este de domeniul utopiei. Ar trebui ca limba să fie perfectă. Căutarea unei astfel de limbi, ilustrată de Umberto Eco în lucrarea sa „În căutarea limbii perfecte” (Editura Polirom, 2002) este un demers fascinant, care a captat interesul unor minţi ilustre, fără să se fi ajuns vreodată la rezultatul dorit, dar obţinându-se rezultate colaterale semnificative în evoluţia gândirii umane. În paranteză fie spus, în prefaţa sa la lucrare, autorul, care frecventează cu asiduitate bibliotecile, încearcă să-şi încadreze sistematic lucrarea, fără a fi prea convingător. Citez: „În sfârşit, dacă ar trebui să hotărăsc la care rubrică să fişez această carte pentru o bibliotecă (iar pentru Leibniz o asemenea chestiune avea oarecum de-a face cu problema limbii perfecte), nu m-aş gândi la lingvistică sau semiotică (chiar dacă în aceste pagini se foloseşte un instrument semiotic, şi un anumit interes semiotic i se cere şi cititorului binevoitor), ci la istoria ideilor.”
    De asemenea, se manifestă şi o „poluare” ideologică a sensului. Ştim prea bine că au existat, înainte de 1989, perioade în care eticheta de „pseudoştiinţă” se aplica unor categorii excesiv de largi de domenii (dacă până şi Teoria relativităţii a fost considerată cândva o emanaţie a spiritului burghez…). Fenomenul a avut implicaţii şi în abordarea lucrărilor referitoare la religie, psihanaliză, parapsihologie, bioenergie, terapii alternative, partide politice etc.
    Există însă şi o stare de fapt cu caracter obiectiv în care clasificatorul este chemat să-şi exercite abilităţile decizionale. Este vorba despre decalajul de timp inerent între expansiunea fără precedent a anumitor domenii ale cunoaşterii umane şi momentul actualizării prin înglobarea noului indice CZU aferent în tabele. Astfel suntem puşi uneori în situaţia de a crea, cu indicii existenţi, combinaţii cu care să definim termeni nou apăruţi. Aşa au stat lucrurile, de exemplu, la Clasa 004 Ştiinţa şi tehnologia calculatoarelor. Prelucrarea datelor unde, până să intrăm în posesia tabelelor actualizate, am avut de clasificat lucrări despre Internet, care nu avea indice dedicat. Ne-am descurcat cu indicii avuţi la îndemână, din aria reţelelor de calculatoare. La primirea tabelelor actualizate, am făcut alinierea retroactivă. De asemenea, cuprinderea în cercetarea ştiinţifică a unor domenii de graniţă, a unor fenomene etichetate la un moment dat ca „fenomene neelucidate” deplasează sensibil modul de abordare a acestora din punctul de vedere al clasificării. Sunt încă multe aspecte asupra cărora comunitatea ştiinţifică nu reuşeşte să cadă de acord, adevărate subiecte tabu şi, de multe ori, cercetătorii care încearcă o altă abordare decât cea recunoscută oficial se expun riscului de a-şi îngropa carierele ştiinţifice. Şi atunci, dacă ei nu pot cădea de acord, în ce situaţie este clasificatorul?
    În această probabil mult prea lungă introducere, am încercat să găsesc câteva surse generale ale subiectivităţii în clasificare. Dar şi munca aceasta îşi are rutina ei şi nu suntem puşi în fiecare moment în situaţia de a clasifica lucrări cu grad sporit de dificultate.
    Surpinzător însă, probleme decizionale ridică chiar şi lucrările care fac obiectul muncii de zi cu zi.
    1. Autori cu multiplă apartenenţă. Aici se ridică două probleme, ambele generate de condiţiile istorice frământate ale secolelor XIX – XX. Este vorba despre reconfigurarea hărţii politico-geografice a Europei, prin dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, mai nou a Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi a Uniunii Sovietice şi despre fenomenul tot mai accentuat al „migraţiei” scriitorilor. Dacă regula de bază în clasificarea literaturii este de a atribui indicele CZU corespunzător limbii în care a fost creat originalul operei literare, în cazul scriitorilor „itineranţi” se cere din nou un efort decizional. Fie numai exemplul lui Vladimir Nabokov care, după acest criteriu, a fost scriitor rus în perioda de început, apoi francez pentru o scurtă perioadă ca, în cele din urmă, să fie consacrat ca scriitor american. La fel Nina Berberova. Ponedrea creaţiei va da tonul clasificării dar nu întotdeauna enciclopediile cad de acord asupra acestui aspect, culturi diferite revendicându-i. Noi îi avem pe Eugen Ionescu şi Emil Cioran pe care presupun că numai bibliotecile din România îi clasifică şi la literatura română, din motive mai mult decât evidente.
    2. Până unde mergem cu aplicarea indicelui de literatură şi când îl folosim numai pe acesta? Spicuim din Dicţionarul enciclopedic. Vol. 4 (2001): „1. Artă al cărei mijloc de expresie este limba (cuvântul); beletristică. […] 4. (În sens larg) Totalitatea producţiilor scrise aparţinând unei epoci, unei naţiuni sau unui domeniu de activitate, care cuprinde opere ştiinţifice, politice, filosofice, publicistice etc.”
    „Sau aici lipseşte o asemenea graniţă precisă?” îşi pune întrebarea Hans Georg Gadamer în impresionanta sa lucrare „Adevăr şi metodă” (Editura Teora, 2001). „Există opere ştiinţifice care şi-au dobândit prin calităţile lor scriitoriceşti dreptul de a fi apreciate ca opere de artă literare şi de a se număra printre textele literaturii universale. Acest lucru este plauzibil din perspectiva conştiinţei estetice, deoarece aceasta declară drept determinantă în cazul operei de artă nu semnificaţia sa de conţinut, ci doar calitatea modelării acesteia. Însă după ce critica noastră a conştiinţei estetice a limitat în mod fundamental eficacitatea acestei perspective, principiul separării artei literare de literatură devine îndoielnic. Am văzut că nici măcar opera de artă poetică nu poate fi surprinsă în adevărul ei esenţial pornind de la criteriul cunoaşterii estetice. Acesta are în comun cu toate celelalte texte literare faptul că ni se adresează în semnificaţia sa de conţinut. Înţelegerea noastră nu se concentrează în mod specific asupra performanţei modelatoare care îi revine în calitate de operă de artă, ci asupra a ceea ce ne comunică.
    În acest sens, diferenţa dintre o operă de artă literară şi un text literar oarecare nu este una cu adevărat fundamentală. Fireşte că există o diferenţă între limbajul poeziei şi cel al prozei şi cu atât mai mult între limba prozei şi limbajul „ştiinţific”. Aceste deosebiri pot fi examinate, desigur, şi din perspectiva modelării literare. Însă diferenţa esenţială între aceste diverse „limbaje” rezidă de bună seamă într-un alt punct, şi anume în natura diferită a pretenţiei de adevăr (Wahrheitsanspruch) pe care acestea o formulează.”
    În această situaţie de decizie se plasează multe dintre operele ştiinţifice din antichitatea greacă şi latină.
    În sens invers, sunt situaţii în care am serioase rezerve faţă de utilizarea singulară a indicilor de literatură religioasă şi de eseistică, aşa cum apare ea de multe ori în practica curentă. Uneori sunt suficienţi şi nu mai poate fi nimic adăugat dar, în multe cazuri, aplicarea unică a acestora poate însemna o expediere facilă a unor situaţii incomode de clasificare. Sigur că pentru mulţi clasificatori, printre care mă număr şi eu, a fost dificil de făcut faţă avalanşei de lucrări religioase de după 1989. Dar şi din motive personale şi din motive profesionale am dorit să aprofundez domeniul. Ucenicia cea mai bună mi-am făcut-o fiind solicitată să contribui la organizarea unei biblioteci de profil proaspăt înfiinţată în oraşul nostru. Astfel de prilejuri sunt extrem de rare, însă necunoaşterea nu poate fi o scuză. Ar fi absurd să cerem clasificatorului o specializare în toate domeniile cunoaşterii umane dar în momentul de faţă există totuşi mijloace de informare extrem de performante. Munca noastră îl are ca destinatar pe cititorul interesat de domeniu, care de cele mai multe ori posedă şi cunoştinţe temeinice legate de acesta. Pentru el vor fi mai mult decât evidente superficialitatea sau eroarea şi, în loc să-i venim în ajutor, s-ar putea să îl derutăm prin amplasări incorecte.
    La eseistică, la fel, dacă există o temă predominantă, este util să fie evidenţiată prin clasificare. Rămâne din nou, nu-i aşa, la aprecierea clasificatorului, dacă expediază lucrarea le literatură – eseu sau pune domeniul în evidenţă.
    Cred că este locul potrivit să fac o nouă referire la lucrările lui Emil Cioran. Dicţionarele îl prezintă ca scriitor, stilist şi „gânditor” francez de origine română (ghilimelele îmi aparţin). Cu „scriitor” şi „stilist”, nimic de zis, uşor de identificat în clasificare, dar cu „gânditor”, în sens strict, este mai greu. El făcea afirmaţia că a trecut vremea sistemelor filosofice complete şi atunci, deşi mai rar am întâlnit în practică o astfel de abordare „gânditor” nu trebuie asimilat cu „filosof”? Oricum, Emil Cioran şi-a pus bine amprenta asupra modului nostru de gândire. Mie nu mi se pare deplasat. Subiectivitate de clasificator…
    3. Prelucrări, adaptări, prescurtări literare şi traduceri prea puţin oneste. Să ne oprim pentru început la prelucrările literare după opere ilustre de care piaţa cărţii este invadată în ultimul timp. Din capul locului mă simt datoare să precizez că nu agreez acest tip de lucrări destinate, presupun, celor care suferă de lene intelectuală, în scopul asigurării unui simulacru de cultură generală. (Singura excepţie de la regulă este site-ul „I love books” în care, cu un umor irezistibil, conţinutul cărţilor este redat în maximul 25 de cuvinte. Exemplu: „În aşteptarea lui Godot” – „Nu se întâmplă nimic. De două ori.”)
    Cea mai explicită referire la lucrările de acest gen am găsit-o în „Ghidul de catalogare şi clasificare a colecţiilor bibliotecilor universitare din România (Bucureşti, 1976) elaborat de un colectiv condus Victoria Curcăneanu. Deşi precizările se referă la descriere, de aici decurg consecinţe şi pentru clasificator. „Adaptările, prelucrările, transpunerile unui roman, a unei povestiri sau a unui poem într-o piesă sau scenariu cinematografic sau invers, a unei piese într-o povestire, se descriu la numele autorului prelucrării. Pentru autorul lucrării originale se întocmeşte o descriere complementară.” Se impune deci o clasificare la literatura căreia îi aparţine prelucrarea (cu genul ei literar) şi o alta la literatura căreia îi aparţine originalul (cu genul literar respectiv) încheiată obligatoriu cu indicii auxiliari (0.046.6) ediţii adaptate sau (0.046.4) ediţii prescurtate, după caz, care vor face posibilă gruparea la original a tuturor adaptărilor şi transpunerilor lui. Fie clasicul exemplu al „Povestirilor după Shakespeare” de Charles şi Mary Lamb. Acestora le-am aplicat clasificările: 821.111-32=135.1 şi 821.111-2=135.1(0.046.6). „Prelucrările, adaptările care nu schimbă prea mult lucrarea originală se descriu la autorul lucrării originale, iar pentru autorul prelucrării, se întocmeşte o descriere complementară.” În această situaţie prelucrarea nu mai este considerată o operă de sine stătătoare şi nu poate fi scoasă în evidenţă prin clasificare. Atrage atenţia formularea „care nu schimbă prea mult lucrarea originală”, acest „prea mult” cum poate fi cuantificat? Rămâne deci în sarcina clasificatorului să stabilească, acolo unde este posibil (căci din păcate sau din fericire nu putem citi toate cărţile), dimensiunile intervenţiei adaptatorului pe text, pentru că, uneori, acesta îşi ia o foarte mare libertate, mergând până la denaturarea mesajului lucrării iniţiale. O serie de lucrări de acest gen sunt, de exemplu, cele ale Disney Entreprises Inc. sau prelucrările Agnetei Lovas Ranga după poveştile Fraţilor Grimm. În aceste ultime cazuri, a mai evidenţia originalul prin clasificare este de natură să inducă în eroare potenţialii cititori. De multe ori suntem condiţionaţi de buna credinţă cu care cel care face transpunerea se declară adaptator sau traducător.
    Dar „Traduttore tradittore” spun italienii şi compararea diferitelor traduceri ale aceleiaşi opere poate oferi numeroase surprize.
    Iată cum apreciază J.L. Borges în „Traducătorii celor O mie şi una de nopţi” câteva traduceri ale acestei faimoase opere: a) „Versiunea lui Galland este cea mai prost scrisă dintre toate, cea mai mincinoasă şi mai slabă, dar a fost cel mai bine citită”; b) „Extrem de erudita versiune a Nopţilor (a lui Eduard Lane n.n.) este pur şi simplu o enciclopedie a evaziunii”, el a „dezinfectat Nopţile” c) Mardrus, căruia „i se atribuie virtutea morală de a fi traducătorul cel mai fidel al celor O mie şi una de nopţi”, a dat dovadă de o „infidelitate creatoare şi fericită”. Toate aceste traduceri figurează la folclorul literar arab şi, totuşi, ce deosebire între ele! Ar fi absurd să i se ceară clasificatorului să cunoască originalele şi să compare traducerile sau adaptările. Dar, atunci când intervenţiile pe text sesizate sunt de domeniul evidenţei, este o dovadă de probitate profesională ca acest lucru să fie semnalat prin clasificare. Dar acestea pot fi considerate deja excese.
    4. Folclor sau literatură cultă? Iată deci că am atins problema folclorului literar. Şi aici există un teren de manevră. Problema este sugerată de tratamentul diferit ce se aplică în mod constant Fraţilor Grimm şi lui Petre Ispirescu. Toţi au fost culegători de folclor. Fraţii Grimm sunt consacraţi ca autori. Lucrările lor figurează la 821.112.2-93-34=135.1, de exemplu. Nici vorbă de indicele auxiliar special cu liniuţă -91! Petre Ispirescu, care a operat aceeaşi unificare stilistică a materialului cules, este considerat doar culegător de folclor şi tratat în consecinţă: 821.135.1-91-34 şi 398.2(498). O posibilă abordare ar putea fi aceea care să considere culegeri de folclor doar lucrările ce respectă anumite rigori, adică menţioneză informatorii şi conservă modul lor de exprimare. Celelalte antologii de texte în care este vădită intervenţia realizatorului ar putea fi clasificate la poveşti, legende, basme de autor, sursa folclorică fiind indicată prin folosirea clasificării specifice cu menţionarea indicelui auxiliar comun de prelucrare literară. Şi din nou clasificatorul este cel care decide.
    5. Până unde se întinde literatura pentru copii? Vom vedea acum că şi folosirea banalului indice auxiliar special cu liniuţă -93 (Literatură pentru copii. Literatură juvenilă) poate ridica, la rândul ei, probleme decizionale. Fie, de exemplu, ediţiile din autorii clasici destinate uzului şcolar. Vom folosi pentru ele acest indice sau nu? Pentru ediţii din poeziile lui Mihai Eminescu, de exemplu, bogat ilustrate şi conţinând poezii accesibile şi copiilor, îl folosim? „Momente şi schiţe” de I.L. Caragiale va fi când literatură pentru adulţi, când literatură pentru copii, în funcţie de modul de prezentare a volumului? Şi atunci ce clasificăm: conţinutul sau modul de prezentare? În practica noastră curentă aplicăm acest indice ţinând cont şi de faptul că este un element de evidenţiere a literaturii destinate tinerilor cititori în statistica de bibliotecă.
    Unde mai pui că orizontul cultural şi aşteptările faţă de lectură se modifică generaţie după generaţie. Mai poate fi considerat într-adevăr romanul „Cei trei muşchetari” literatură destinată adulţilor, cum a fost iniţial? Şi până la ce vârstă, în general, romanele lui Jules Verne mai suscită interesul? Trilogia „Stăpânul inelelor” este destinată copiilor sau adulţilor? Adaug aici apetitul crescut în rândul tinerilor cititori pentru literatura S.F. şi atragerea în sfera bibliografiei şcolare pentru învăţământul gimnazial a unor lucrări care, până nu demult, au fost considerate nepotrivite cu vârsta fragedă (şi am fost de-a dreptul surprinsă uneori de cererile de lectură formulate la Secţia pentru copii). Sunt întrebări ale căror răspunsuri se modifică pe măsura trecerii timpului şi, în consecinţă, rămâne o marjă de subiectivitate în stabilirea graniţelor până la care se aplică indicele -93.
    6. Biografii ştiinţifice, autobiografii, biografii romanţate. Nici la lucrările cu caracter biografic sau autobiografic situaţia nu este întotdeauna simplă. De la biografiile stric ştiinţifice până la biografiile romanţate şi chiar pseudobiografii – opere de pură ficţiune, paleta acestui gen de lucrări este foarte largă. Din nou clasificatorul este chemat să decidă din ce punct începe, pe această scară gradată, să le evidenţieze şi la literatură, cu indicele auxiliar special – 94, sau, invers, când este util şi instructiv să evidenţieze personalitatea în discuţie şi la domeniul ei de afirmare, în cazul operelor în care imaginaţia autorului compensează prea mult lacunele. Ca subdiviziune a genului de lucrări cercetate la acest punct, apar lucrările memorialistice, jurnalele propriu-zise, cele de călătorie, de detenţie, jurnalele literare, jurnalele de lectură etc. Şi aici este o mare deosebire între jurnalul unei expediţii geografice alcătuit de explorator şi cel de călătorie al unui scriitor consacrat, între memoriile unui scriitor sau consemnările unui om politic. Este o mare deosebire între lucrarea „Temniţa – destinul generaţiei noastre” a lui Ion Diaconescu şi „Jurnalul fericirii” al lui N. Steinhardt. Este umbrela indicelui -94 destul de încăpătoare ca să le acopere pe toate? Eu nu cred acest lucru. Dar am văzut deja cât este de dificil de stabilit până unde se întinde literatura, în accepţiunea tabelelor CZU. Iată, deci, o altă gamă de lucrări în legătură cu care clasificatorul trebuie să ia o decizie.
    7. Identificarea genului literar. Mai nou, şi genurile literare par a ridica probleme, sustrăgându-se împărţirii riguroase cu care am fost obişnuiţi. Apar lucrări de graniţă între genuri, experimente literare. Dacă nu există o menţiune explicită pe pagina de titlu, în prefaţă, postfaţă, comentarii sau ca obiect al seriei/colecţiei, ne revine misiunea ingrată de a decide noi, în calitate de clasificatori, dacă este vorba de roman sau nuvelă, poem în proză sau proză pur şi simplu, încadrare dificil de stabilit uneori chiar şi pentru experţii în domeniul literaturii. După cum am constatat, la lucrările de acest gen, se evită cu obstinaţie numirea genului literar în prefaţa, postfaţa sau aprecierile critice, fiind preferate exprimări de genul: „opera”, „scrierea”, „lucrarea” etc. Dacă nu este vorba de un scriitor consacrat sau cu bibliografia evidenţiată undeva şi aici suntem pe un teren nesigur.
    Semnalez că mi s-a părut ciudat totuşi faptul că între oscilaţiile pe care le-am văzut de-a lungul timpului în clasificarea „Amintirilor din copilărie” de Ion Creangă, nu am întâlnit o abordare de genul 821.135.1-94 cu toate că este vorba, în ultimă instanţă, de memorii care se întind şi dincolo de vârsta copilăriei, e adevărat că într-un stil superb şi inconfundabil şi nici abordarea 929 Creangă, Ion. Lucrarea ar putea fi considerată şi ca aparţinând, de ce nu, istoriei literare, fiind vorba despre evenimente reale din viaţa neasemuitului povestitor. Ca o paranteză, aplicarea consacrată a indicelui auxiliar special -93, nu mi s-a mai părut atât de evidentă după o lectură de maturitate, pentru că numai experienţa de adult te poate face să receptezi pe deplin inconfundabila savoare a acestei opere. Şi apoi, Ion Creangă însuşi le-a povestit prietenilor săi de la Junimea şi nu copiilor.
    Ar mai fi situaţia operelor cronicarilor români cărora, de regulă, după cum am observat, li se aplică doar clasificarea de istorie. În cazul în care o bună parte dintre evenimente descrise le sunt contemporane, de ce nu şi la memorialistică, să spunem, păstrând proporţiile.
    8. Tirania timpului. Un alt aspect asupra căruia doresc să mă opresc în privinţa subiectivităţii în clasificare, neavând nici pe departe pretenţia că le-aş fi epuizat pe toate, este unul generat de condiţia noastră de fiinţe aflate sub tirania timpului, mai precis de lucrările în care diferite domenii interferează cu istoria contemporană. Pentru că, nu-i aşa, în timp, aproape totul devine istorie.
    Fenomenul l-am sesizat imediat după 1989, când istoria noastră şi-a accelerat brusc ritmul. A existat tendinţa de a atribui, sub impresia evenimentelor, doar clasificări în sfera politicului unor lucrări care, în perspectiva timpului, categoric vor fi de domeniul istoriei. De altfel este destul de greu de găsit lucrări în care aceste domenii să nu interfereze. Şi totuşi, nu clasificăm numai pentru prezent ci şi pentru potenţiali viitori utilizatori. Dacă o lucrare dedicată lui Iuliu Maniu o clasificăm fără rezerve şi la istoria României, atunci şi una dedicată unui om politic contemporan poate primi acelaşi tratament. Rămâne oarecum la latitudinea clasificatorului să aprecieze statura personalităţii respective. Lăsând gluma la o parte, dacă citim despre alianţele lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în războaiele purtate, gândul ne duce invariabil la istorie, deşi este vorba despre ceea ce am considera pentru un eveniment contemporan, relaţii politice internaţionale. În sens invers acest viciu de perspectivă poate fi atenuat prin abordarea lucrărilor de istorie mai nuanţat acolo unde este cazul. Nu ne împiedică nimeni să facem acest lucru. Dar aici este vorba despre un alt gen de subiectivitate, cea generată de perspectiva noastră de fiinţe trecătoare asupra timpului, după cum am mai spus.

    Ne-a mai rămas de văzut în ce măsură informatizarea influenţează activitatea clasificatorului.
    Comunicarea colecţiilor, împreună cu catalogarea partajată şi catalogarea înaintea publicării vor face să dispară abordarea clasificării prin prisma dimensiunii colecţiilor. De asemenea, datorită posibilităţilor multiple şi din ce în ce mai performante de regăsire a informaţiilor în bazele de date, grija de a nu încărca prea mult catalogul sistematic se va estompa şi ea.
    Mai mult, posibilităţile oferite de căutările combinate credem că afectează oarecum utilizarea semnelor auxiliare comune, dispărând şi imperativele de grupare ale catalogului tradiţional pe fişe. De exemplu, folosirea în căutare a câmpului repetitiv CZU sau a operatorului logic „şi” se constituie în substituenţi ai semnului „+” care îşi pierde rostul. Celelalte semne auxiliare rămân utile doar în măsura cunoaşterii exacte a structurii indicelui CZU căutat. În acest context, importanţa semnului de relaţie „:” pare a se diminua. În privinţa semnului de extensie „/”, domeniile intermediare conţinute devin practic imposibil de pus în evidenţă.
    Un mare avantaj al informatizării este acela că modificările CZU, destul de ample şi frecvente mai nou, încetează să mai fie un coşmar pentru clasificatori, existând facilitatea schimbărilor globale.
    Mijloacele de comunicare şi informare existente au drept consecinţă faptul că, pentru marea majoritate a clasificatorilor, munca de clasificare devine din ce în ce mai mult una de execuţie şi rutină, ceea ce, chiar dacă îi diminuează farmecul, are ca efect ridicarea unei poveri apăsătoare de pe umerii bibliotecarului.
    (2004)

  10. Clasificarea Zecimală Universală – un instrument de mare actualitate
    (CZU vs. vedete de subiect)

    Argument. Adevărul este că, în ultimul timp, se vorbeşte şi se scrie foarte puţin despre CZU. Mai mult decât atât, încă nu avem un manual actualizat de clasificare, deşi specialiştii de la BCU Bucureşti fac de ani de zile demersuri în această direcţie. În schimb se vorbeşte mult despre alte metode de relevare a structurii tematice a colecţiilor. În urma informatizării, vedetele de subiect au câştigat teren în mod spectaculos, cuvântul RAMEAU este pe toate buzele şi se fac eforturi concentrate de finalizare a traducerii lui, ceea ce este foarte bine, deşi am impresia că orizontul de aşteptare este supradimensionat. Mai puţin bine este că CZU pare a fi intrat într-un nemeritat con de umbră. Să fi devenit rezultatele obţinute prin aplicarea CZU nesatisfăcătoare sau utilizarea mijloacelor tehnice tot mai performante afectează percepţia asupra acestuia?
    În acest context poate fi de mirare că s-au făcut auzite în ultimul timp voci care, mai făţiş sau mai voalat, sugerează că CZU se apropie de momentul încheierii misiunii sale biblioteconomice şi că, având atâtea alte posibilităţi de configurare tematică a colecţiilor- de la cuvinte cheie, la vedete de subiect şi termeni de tezaur – potenţate la maximum de mijloace tehnice performante, se va putea renunţa la operaţiunea de clasificare. Dar cei care fac astfel de afirmaţii nu sunt dintre clasificatori/indexatori.
    Dacă se va renunţa la CZU sau nu – iată un mod de a pune problema care cere ca răspuns profeţii biblioteconomice şi nu doresc să mă hazardez în astfel de aprecieri (să ne amintim câte pasiuni inutile s-au consumat pe tema dispariţiei sau nu a cărţii). Ceea ce vreau este doar să scot în evidenţă, prin comparaţie acolo unde se poate, câteva trăsături ale CZU care, în opinia mea, fac ca aceasta să fie un instrument inegalabil de structurare tematică a unei colecţii.
    Mai trebuie să precizez, din start, că ideea existenţei unei relaţii de concurenţă sau excludere între CZU şi celelalte forme de indexare mi se pare incorectă. Ele coexistă şi se completează reciproc în avantajul utilizatorilor bibliotecii nu numai pentru că este aproape imposibil să ierarhizezi impecabil un domeniu atât de dinamic cum este cel al cunoaşterii umane, sau pentru că, de la căderea zidurilor turnului Babel, orice încercare omenească de a găsi limba perfectă pare inevitabil sortită eşecului – vezi şi lucrarea lui Umberto Eco, “În căutarea limbii perfecte” (Editura Polirom, 2002), ci şi pentru că omul, oricât ar vrea, nu este perfect în acţiunile lui, şi cele mai performante metode sau instrumente sunt, până la urmă, la mâna unui bibliotecar, adică a fiecăruia dintre noi. Existenţa mai multor căi de căutare nu face decât să crească şansele de a găsi răspunsurile căutate. Echilibrul este fragil pentru că prea multă informaţie (nesistematizată suficient), se întâlneşte, ca efect, cu lipsa de informaţie
    Opinia conform căreia s-ar putea renunţa la CZU, raportat la mijloacele compensatorii existente în acest moment, mi se pare a fi, la rândul ei, o greşeală, dovada unui entuziasm juvenil în faţa aparentei accesibilităţi a căutării cărţilor după cuvintele – ce prietenos faţă de indicii CZU, nu-i aşa? Dar terenul de comparaţie real este cel al rezultatelor obţinute în urma căutării. Se prea poate, cred, ca la conturarea acestei opinii să fi contribuit nu atât cunoaşterea calităţilor sau imperfecţiunilor CZU, cât posibilele şi probabilele scăderi manifestate de-a lungul timpului în utilizarea lui de către noi, bibliotecarii clasificatori, inclusiv modul în care au fost aplicate sau nu modificările şi aducerile la zi ale sistemului. De foarte multe ori, şi s-ar putea ca acesta să fie şi cazul CZU, problema cea mai mare nu este a instrumentelor folosite, ci a modului în care sunt ele folosite.
    Evident că opiniile cuprinse în acest material se bazează, cum ar putea fi altfel?, pe experienţa personală de clasificator, şi pe observarea unui complex de situaţii din biblioteca în care lucrez, însă, poate şi datorită perioadei extrem de uniformizante pe care am străbătut-o cu toţii, nu văd nici un motiv pentru care noi am fi constituit o excepţie.

    Puţină istorie. Dacă ne întoarcem în timp, înainte de introducerea tehnicii de calcul în biblioteci, orice bibliotecă avea în mod obligatoriu un sistem de cataloage pe fişe, din care nu putea lipsi Catalogul sistematic. Cu etichetele de sertar şi fişele divizionare adecvate, era un instrument redutabil de căutare. Dar, trebuie să recunoaştem că şi atunci se manifesta o preferinţă evidentă pentru catalogul alfabetic pe autori şi titluri de lucrări anonime sau pentru catalogul de titluri, dacă nu cumva de-a dreptul raftul cu cărţi în condiţiile existenţei unei dispuneri sistematico-alfabetice a fondului. Căutările laborioase nu par să fi fost niciodată, un punct forte al bibliotecarilor de la secţiile de împrumut. Sau poate că asta este o optică de clasificator căruia i s-a întâmplat să aibă uneori un sentiment neplăcut că munca lui nu este cunoscută şi nici valorificată suficient, că felul în care este ea percepută depinde de cunoştinţele şi abilităţile de căutare ale celorlalţi bibliotecari. Partenerul de dialog al clasificatorului era bibliotecarul care se ocupa cu întreţinea cataloagelor sistematice, activitate extrem de laborioasă de altfel, dar cât cunosc despre clasificare cei care nu clasifică, este greu de apreciat.
    Mergând mai departe, bazele de date electronice au început să se constituie, cataloagele pe fişe au fost îngheţate. În acest moment, în absenţa unor instrumente ajutătoare şi sedus definitiv de rapiditatea obţinerii de rezultate după cuvinte cheie şi vedete de subiect, bibliotecarul de la relaţii cu publicul are tendinţa de a abandona căutările după CZU. Faptul că informaţia ar fi putut fi mai completă nu a mai fost sesizat în absenţa căutărilor multiple şi comparaţiei rezultatelor. Iar din punctul de vedere al cititorilor, un om ferm, manevrând cu aplomb tastatura unui calculator, poate genera un sentiment puternic de încredere.

    Totuşi, rămâne înterbarea:
    De ce este puţin folosită CZU ca mijloc de căutare în bazele de date?
    Să trecem peste motive evidente cum ar fi: CZU nu este un instrument prea prietenos, în absenţa unui index alfabetic adecvat poate fi chiar ostil, cere timp şi efort de învăţare continuă şi o disciplină riguroasă a gândirii. Comparativ cu vedetele de subiect evident e mai simplu să găseşti sau să-ţi închipui că ai găsit un cuvânt potrivit la tema dată decât un indice CZU. Asta în ceea ce priveşte bibliotecarii. Pentru cititori nici nu se pune problema decât în cazul unor căutări asistate, însă cititorul va apela la serviciile bibliotecarului numai dacă acesta reuşeşte să-şi creeze o imagine de profesionist competent şi serviabil.
    Clasificatorii, la rândul nostru, trebuie să ne asumăm măcar în parte responsabilitatea slabei percepţii a CZU, pentru că s-ar putea foarte bine ca rezultatele prestaţiei noastre să nu fi fost întotdeauna convingătoare şi astfel să nu-i fi pus în valoare calităţile. Inconsecvenţa, superficialitatea sau erorile pot duce la erodarea încrederii în eficienţa şi utilitatea sistemului. Pentru că, repet, instrumentele pot fi oricât de performante, că tot mintea şi mâinile care le folosesc sunt hotărâtoare. Dar problema aceasta nu este numai a CZU, ea se pune la fel de acut şi pentru indexare. Singura diferenţă este impresia de accesibilitate. Ca o paranteză, nimeni nu-i poate cere clasificatorului/indexatorului să fie infailibil. Totuşi, pentru a fi un bun clasificator este nevoie, pe lângă cunoştinţe biblioteconomice adecvate, de o cultură generală remarcabilă (nu neapărat ca adâncime, ci ca arie de cuprindere), o disciplină intelectuală deosebită, o capacitate bună de a stabili conexiuni; trebuie multă consecvenţă, respectarea cu sfinţenie a convenţiilor odată asumate, buna cunoaştere a fondului bibliotecii, o curiozitate înnăscută, ţinerea la curent cu noutăţile în domeniul cunoaşterii, chiar dacă superficial – memoria bună este un avantaj. Nimeni nu poate cere clasificatorului să ştie totul despre toate, dar este obligatoriu să ştie suficient ca să-şi poată identifica şi recunoaşte propriile limite culturale, ca să poată apela la mijloacele performante de căutare pe care le are acum la dispoziţie, sau la specialişti în domeniu când este cazul, pentru că nu este ruşine să întrebi ci este ruşine să te mulţumeşti cu “las’ că merge şi aşa” sau, mai rău, să ai impresia că le ştii pe toate. Şi mai trebuie timp, pentru că experienţa acumulată va potenţa din plin toate aceste calităţi.
    Niciodată subiectivitatea clasificatorului nu va putea fi făcută să dispară cu desăvârşire, dar ea este suportabilă doar între anumite limite de toleranţă. Clasificatorul trebuie să fie conştient că indicele CZU pe care îl atribuie unei cărţi se adresează de foarte multe ori unei persoane cu mult mai instruite în acel domeniu. Într-un sens, clasificatorul, prin calitatea muncii lui, este un creator indirect de imagine pentru bibliotecă şi poate să-i aducă acesteia un plus de prestigiu.
    Modificările substanţiale, relativ frecvente, survenite de-a lungul timpului în configuraţia CZU şi, mai ales, efectele lor concrete la nivelul bibliotecilor, nu au fost nici ele de natură să-i consolideze imaginea. În cazul cataloagelor tradiţionale, pe fişe, aceste schimbări au fost puse în evidenţă în mod global, prin repoziţionarea adecvată a fişelor respective şi prin fişe de trimitere, fără să se poată face corecturi punctiforme, aşa că, în acest moment, pe bazele de date care sunt în curs de constituire, trebuiesc operate permanent echivalări de indici CZU, echivalări pe care puţini bibliotecari sunt abilitaţi să le facă. Acest fapt îngreunează căutările după CZU, dar în timp şi cu grijă, problema poate fi remediată. Pe un fondul de documente integral cuprins în bazele de date, modificările CZU nu mai constituie o problemă, dată fiind oportunitatea schimbărilor globale.
    Mai putem adăuga că, deşi programele dedicate oferă, de regulă, posibilităţi multiple de căutare pe bazele de date CZU: după valoare exactă, cu trunchiere, cu filtru şir, sunt situaţii în cazul indicilor compuşi/complecşi când trebuie multă dibăcie pentru obţinerea de liste corespunzătoare. Din punct de vedere al configuraţiei bazei de date de indici CZU, trebuie spus că, dată fiind structura complexă a indicilor utilizaţi (şiruri combinate de cifre, caractere speciale, litere), se pare că este imposibil de găsit un algoritm care să realizeze înşiruiri sau grupări care să reflecte cât de cât logica internă a structurii CZU, ceea ce ar uşura considerabil eforturile de căutare, măcar prin stabilirea de vecinătăţi. Tezaurele de termeni, indexul alfabetic adecvat sau, de ce nu, găsirea unei forme de înglobare a tabelelor CZU, pot rezolva această problemă, dar nu integral.
    Rezumând, în virtutea legii efortului minim, este mai uşor de căutat după cuvinte decât după coduri numerice care presupun cunoaşterea convenţiilor. Corolar: clasificatorul rămâne cel mai bun căutător pe bazele de date de indici CZU.

    Avantajele evidente. Vedetele de subiect nu rezolvă problema ci o mută în terenul şi mai dificil de controlat al limbajului. Unul dintre cele mai mari avantaje ale Clasificării Zecimale Universale e natura ei proteică. Dată fiind existenţa tabelei principale şi a celor de indici auxiliari comuni şi speciali, prin indicii CZU atribuiţi unei lucrări se pot da informaţii privind conţinutul în primul rând, dar, dacă trebuie, ei ignoră conţinutul propriu-zis şi dau informaţii asupra apartenenţei lucrării, cum este cazul literaturii unde se scoate în evidenţă cărei literaturi aparţine, cărui gen literar şi se dă până şi informaţia dacă este vorba sau nu de o traducere şi dacă da, în ce limbă este efectuată. De asemenea, fără nici un pericol de confuzie, prin indicii auxiliari comuni de formă (Tabela Id) înglobaţi în structura indicilor compuşi, se dau informaţii asupra formei de prezentare a documentului şi a structurării materialului (începând de la forma şi prezentarea fizică, metoda de editare, stadiul de pregătire, nivelul adresabilităţii etc. până la precizarea faptului că avem de a face cu un dicţionar, manual, document separat, surse istorice etc.). Orice tentativă de a exprima o asemenea diversitate de informaţii prin intermediul cuvintelor utilizate într-un acelaşi câmp duce la rezultate discutabile. Celelalte metode de descriere a conţinutului sunt mai “specializate”. Fie, de exemplu, vedetele de subiect, care sunt destinate scoaterii în evidenţă a chestiunilor de conţinut. Parcurgând bazele de date ale altor biblioteci am întâlnit abordări variate. De exemplu, am văzut folosită vedeta de subiect “carte veche” pentru chiar cartea veche care avea conţinut religios, ştiinţific etc. În ideea că unei lucrări dedicate studiului cărţii vechi, sau unui catalog i se atribuie o aceeaşi vedetă, la o căutare după “carte veche” se obţine o listă deosebit de eterogenă, la fel pentru “manuscris”, “literatură engleză” care aduce în aceeaşi listă lucrările de critică şi istorie literară cu toate producţiile respectivei literaturi. A încerca să construieşti în câmpul vedetă de subiect o desfacere în cuvinte a indicelui CZU atribuit nu face decât mute problema, cum am mai spus, pe terenul limbajului, care e mult mai greu de controlat şi de cele mai multe ori, prea multă informaţie se echivalează cu lipsă de informaţie.
    Până în momentul de faţă CZU este imbatabilă la gruparea lucrărilor. Când pun un indice de clasificare, pun simbolul unui domeniu al cunoaşterii, cu toate sinonimele care există pentru termenul respectiv, cu toate variaţiile regionale care există pentru termenul respectiv, cu toate echivalenţele, în toate limbile pământului, care există pentru termenul respectiv. Limbajul cifrelor este un limbaj universal. Fără a cunoaşte limba, un clasificator poate realiza bibliografii pe domenii dacă lucrările sunt clasificate într-un sistem cunoscut. În schimb, la căutările după vedetele de subiect dicţionarele sunt obligatorii.
    În aceeaşi idee, căutările trunchiate după indicii CZU dezvoltă arbori bine structuraţi compleţi, lucru greu de obţinut cu celelalte metode de căutare.
    Să nu uităm că CZU oferă şi nişte jaloane, foarte comod şi uşor de urmat, de aranjare sistematico-alfabetică a fondului, intrând, prin trunchiere, în compoziţia cotelor sistematico-alfabetice.
    Sigur că, la o primă şi superficială vedere, oricine poate căuta o carte după cuvinte, dar nu şi după indici CZU. S-ar părea că nu e chiar aşa. În realitate demersul intelectual este acelaşi şi tot trebuie cunoscut şi aplicat impecabil un set de reguli şi convenţii, trebuie să alegi tot timpul între sinonime, forme de singular-plural, articulat-nearticulat etc. etc. etc.

    Efectele informatizării asupra operaţiunii de clasificare.
    Inevitabil, vorbind despre situaţia receptării CZU, deja au fost atinse probleme legate de posibilele implicaţii ale informatizării în acest domeniu.
    Iată câteva chestiuni în primul rând de ordin practic: posibilităţile de stocare a informaţiilor şi rapiditatea regăsirii lor, accesul la alte baze de date şi bazele de date comune e de sperat că vor face posibilă acea atât de dorită uniformizare în clasificare, făcând să dispară abordarea clasificării prin prisma dimensiunii colecţiilor precum şi “derapajele” locale în clasificare. Modificările CZU nu vor mai constitui o problemă, ele putând fi implementate rapid pe întreaga bază de date. În mod sigur cercetarea continuă a bazelor de date va aduce un plus de rigoare şi consecvenţă în activitatea de clasificare, eventualele erori fiind mult mai uşor de depistat şi corectat. Multiplele forme de căutare fac totuşi inutilă folosirea semnelor auxiliare comune în multe cazuri, semnul “+” poate fi practic substituit prin folosirea succesivă a indicilor de sine stătători şi a operatorului logic “şi”, în ceea ce priveşte semnul de extensie “/” domeniile intermediare sunt imposibil de pus în evidenţă aşa că este preferabil să fie menţionaţi explicit. Sunt puse în discuţie, de fapt, semnele care au fost generate de necesităţile întreţinerii catalogului sistematic pe fişe.
    Desigur că nu vom clasifica niciodată de dragul clasificării, iar această procedură merită menţinută doar atâta timp cât îşi demonstrează utilitatea. Poate că acum, într-adevăr, bibliotecile fiind în plin proces de informatizare, CZU nu se bucură de imaginea pe care o merită cu adevărat. Chiar dacă, aşa cum s-a sugerat, ar putea fi înglobată în faţa ascunsă a programelor, pentru că este un instrument prea specializat şi totul trebuie să fie „cât mai prietenos”, ideea de a renunţa la CZU este cel puţin prematură şi nu ştiu cum trebuie să ne gândim la beneficiile pe care le aduce pentru că numai absenţa lor ar putea să ne facă să le valorizăm pe deplin. Cu alte cuvinte, ca în bancurile seci: se poate renunţa la CZU, dar ar fi păcat.
    Şi pentru că tot a fost leit-motivul acestei lucrări, închei spunând că orice instrumente am avea la îndemână, în absenţa unor bibliotecari care să le folosească cu competenţă ele sunt ca şi inexistente.
    (2005)

  11. Sistemul clasificării zecimale poate supravieţui?

    Renunţarea la un instrument se supune unor legi obiective şi nu prea are legătură cu dorinţele noastre. De regulă, ea are loc atunci când dispare nevoia pentru care instrumentul a fost creat, sau când apar instrumente cu performanţe mai bune (fie că oferă rezultate mai bune, fie că presupun un efort mai mic pentru rezultate similare).
    Prima situaţie, iese, în mod evident, din discuţie. A doua, suportă discuţii. Putem afirma că prin celelalte mijloace de căutare aplicate pentru regăsirea după conţinut se pot obţine rezultate mai bune? Raportat la experienţa proprie de căutare pe bazele de date – cum aş şi putea altfel? – rezultatele diferitelor metode de căutare nu se suprapun perfect. Fiind uneori sensibil diferite, ele se află mai degrabă într-un raport de complementaritate. Compararea lor devine, în acest caz, relativă.
    Observaţie. Într-adevăr, sunt situaţii în care căutarea după vedete de subiect, de exemplu, presupune un efort mult mai mic – este cazul lucrărilor dedicate unei anumite personalităţi, sau unui anumit loc geografic, bine precizat. Dar şi aici, uneori, rezultatele sunt ca să spun aşa, “prea directe”. Rămân pe dinafară lucrări cu caracter mai general în care s-ar putea face referiri, chiar dacă nu foarte consistente, la temele respective. Desigur că putem extinde aria căutărilor, dar, spre deosebire de CZU, în cazul căruia căutările trunchiate acoperă totalitatea structurii arborescente subordonate, niciodată prin vedetele de subiect nu vom putea acoperi (şi nici nu cred că ar fi recomandabil) toată suita paşilor intermediari de la particular la general. Mai mult, există şi situaţii în care căutările după CZU sunt singurele apte să ofere soluţii imediate, raportat la cuprinderea şi forţa lor de grupare. De exemplu, atunci când mi s-a cerut să generez o listă a monografiilor locale existente pe un areal geografic mai extins, cea mai eficientă metodă a fost cea oferită de CZU.
    Cu toate acestea, trebuie să recunosc că am asistat la o diminuare a folosirii CZU în operaţiunile de căutare. Care să fie cauzele? Să existe o legătură între procesul de informatizare şi acest regres? Iată două întrebări la care voi încerca să găsesc un răspuns în cele ce urmează.
    Sunt câteva aspecte ce se constituie în posibile dezavantaje:
    – CZU este, sau pare a fi, un instrument mai pretenţios, presupune un grad mai accentuat de specializare – cuvintele, fie ele cuvinte-cheie sau vedete de subiect, par mai uşor de folosit (deşi controlarea unui vocabular poate fi mai dificilă decât pare la o primă vedere). Numai în măsura în care va fi confirmată calitatea rezultatelor obţinute, efortul suplimentar pentru asimilarea CZU va putea fi justificat. Aici intervine şi factorul subiectiv asupra căruia am să mă opresc ceva mai târziu;
    – modificările relativ frecvente şi de mare amploare la care au fost supuse tabelele CZU în ultimele decenii, lent şi anevoios puse în practică;
    – decalajul inevitabil şi considerabil între apariţia noilor domenii de cunoaştere şi crearea indicilor CZU aferenţi – la cuvinte procesul este concomitent;
    – existenţa unor tautologii nu este nici ea de prea mare folos;
    – căutările după CZU presupun obligatoriu specializare pentru bibliotecar şi asistenţă pentru utilizator (inclusiv acceptarea ei de către acesta). Ajungem din nou la factorul subiectiv: pregătirea bibliotecarului, relaţiile pe care acesta reuşeşte să le creeze cu utilizatorii şi, de ce nu, prestigiul profesional de care se bucură;
    – dacă un catalog sistematic pe fişe putea fi folosit şi fără cunoştinţe de clasificare, datorită etichetelor şi divizionarelor, manevrarea bazelor de date CZU din calculator este mai pretenţioasă. Este puţin probabil ca un algoritm să poată reproduce ordonarea atât de plină de convenţii şi excepţii a unui catalog sistematic; dispar vecinătăţile utile, au apărut în schimb, posibilităţile de căutări trunchiate, ceea ce ar trebui să constituie un avantaj;
    – informatizarea, printre nenumărate alte avantaje, a îmbogăţit şi diversificat mult căile de căutare şi regăsire, unele fiind, sau părând, mai accesibile, chiar dacă nu sunt neaparat mai performante.
    Deşi sunt dificil de apreciat avantajele sau dezavantajele unui instrument de lucru în sine, cu atât mai mult cu cât performanţele lui depind în totalitate de mâna care îl utilizează, există, totuşi, câteva caracteristici ale CZU care consider că se constituie în avantaje evidente.
    Am menţionat deja forţa incomparabilă de grupare a informaţiilor: căutările trunchiate după indicii CZU dezvoltă arbori bine structuraţi, compleţi, lucru greu de obţinut cu celelalte metode de căutare.
    Mai mult, un indice de clasificare, înglobează în sine toate sinonimele care există pentru termenul căruia îi este ataşat, cu toate variaţiile regionale, cu toate echivalenţele, în toate limbile pământului. Limbajul cifrelor este un limbaj universal. Fără a cunoaşte limba, un bibliotecar poate extrage bibliografii pe domenii din orice colecţie, dacă lucrările sunt clasificate într-un sistem cunoscut. În schimb, la căutările după cuvinte, dicţionarele, menţionarea echivalenţelor, trimiterile, în cazul sinonimiilor, sunt indispensabile. Şi cine s-ar putea hazarda să afirme că a realizat o structură care să cuprindă într-o plasă de relaţii toate cuvintele, formele şi combinaţiile posibil utile existente în vocabularul unei singure limbi măcar?
    Un alt avantaj major rezultă din structura proteică a indicilor CZU. Graţie tabelelor de indici auxiliari comuni şi speciali ataşate tabelei principale, un indice CZU atribuit unei lucrări, poate da mult mai multe informaţii decât cele privitoare strict la conţinut, cum ar fi, de exemplu: forma şi prezentarea fizică a documentului, date referitoare la ediţie, elemente de bibliofilie, nivelul de adresabilitate, forma de structurare a materialului (culegere de teste, manual, dicţionar, surse istorice etc.), sau, cum este în cazul lucrărilor literare, unde, dintr-un condei, sunt scoase în evidenţă: literatura căreia îi aparţin, genul literar abordat, dacă este vorba de o traducere şi, dacă da, în ce limbă a fost efectuată.
    Celelalte metode de căutare sunt mai specializate. Am întâlnit tentativa de a îngloba în câmpul “vedetă de subiect” şi date referitoare la forma sub care se prezintă documentul, de exemplu. Rezultatele mi se par mai mult decât discutabile. Deocamdată, pentru a obţine diversitatea de informaţii pe care o oferă un indice CZU compus, se impune căutarea după diverse câmpuri, aplicarea de filtre multiple şi nu întotdeauna acest lucru este posibil.
    Un argument de ordin practic în favoarea CZU este faptul că oferă jaloane uşor de urmat şi pe el se bazează, în momentul de faţă, aranjarea sistematic-alfabetică a colecţiilor. Poate ar trebui luate în calcul şi costurile pe care le-ar presupune modificarea sistemului de cotare pe care îl aplică toate bibliotecile publice care oferă acces liber la raft.
    Am menţionat anterior că pare să existe o legătură directă între “declinul” căutărilor după CZU şi procesul de informatizare. Înainte de a ne opri puţin asupra acestui aspect, este momentul câtorva precizări asupra felului în care factorul subiectiv influenţează perceperea CZU.
    Trebuie să recunoaştem, în primul rând, că rezultatele obţinute prin aplicarea CZU vorbesc, de cele mai multe ori, nu atât despre calităţile instrumentului, cât despre abilităţile celui care îl mânuieşte, este – fie-mi permisă comparaţia – ca în cazul instrumentelor muzicale. Sunt dăunătoare pentru percepţia CZU: lipsa de consecvenţă în clasificare, neuniformitatea, superficialitatea, dezvoltarea unor practici locale – favorizată şi de lipsa, în trecutul nu prea îndepărtat, a unor posibilităţi de comunicare adecvate între biblioteci, aplicarea cu decalaje nejustificate, doar parţial, sau chiar neaplicarea modificărilor CZU, gradele diferite de adâncire a indicilor CZU, în funcţie de specializarea şi dimensiunea colecţiilor deţinute. Chiar şi în condiţia ideală a unei clasificări impecabile, suntem încă departe de a-i demonstra eficienţa. Până să ajungă informaţia la cititor, mai sunt câţiva paşi hotărâtori pentru modul în care va fi percepută valoarea informativă a CZU. Este vorba de o comunicare continuă între compartimentul clasificare şi personalul de la relaţiile cu publicul. În ce măsură aceştia cunosc şi, în consecinţă, sunt capabili şi dispuşi să efectueze căutările de rigoare, rămâne să aprecieze fiecare dintre noi. E ca o armă cu două tăişuri, pentru că, şi aici, nu este suficient să cunoască şi să aplice sistemul ci, vrând-nevrând, ne întoarcem din nou la clasificator, trebuie să li se aducă argumente de ordin practic privind utilitatea lui. Dar există aceste argumente? Toate aceste probleme nu sunt însă numai ale utilizării CZU. Ele se pun la fel de acut pentru orice formă de indexare. Orice instrumente am avea la îndemână, în absenţa unor bibliotecari care să le folosească cu competenţă ele sunt ineficiente.
    Tradiţia îndelungată a folosirii CZU tinde să devină un dezavantaj. A fost suficient timp să se acumuleze numeroase erori şi inexactităţi pe care informatizarea le pune copios în lumină.
    Dar ceea ce pare a fi un instrument de scoatere în evidenţă a slăbiciunilor, poate fi transformat într-unul de consolidare a poziţiei CZU. Informatizarea nu numai că semnalează cu o acurateţe fără precedent erorile, dar şi oferă mijloace rapide şi eficace de remediere a lor, prin schimbările globale pe care le face posibile. Comparările şi corectările sunt imediate, iar modificările viitoare ale CZU nu vor mai fi un prilej de coşmar. Consider, de asemenea, că a sosit momentul – şi uşurinţa cu care pot fi manevrate bazele de date permite acest lucru -, să se elimine aplicarea diferitelor grade de adâncire a aplicării indicilor CZU (măsură de ordin practic, impusă de nevoile specifice întreţinerii cataloagelor tradiţionale). Căutările combinate, cu filtru şir sau trunchiate, ar trebui, la rândul lor, să confere un avantaj utilizatorilor CZU.
    Comunicarea informaţiilor şi consultarea altor baze de date nu mai constituie o problemă. Avem la îndemână instrumente performante care fac posibilă atingerea atât de necesară a uniformităţii.
    S-ar putea ca oportunităţile oferite de mijloacele tehnice moderne să impună anumite modificări ale abordării CZU, aşa cum se face simţită nevoia şi în catalogarea tradiţională.
    În momentul de faţă, de exemplu, raportat la modul de constituire a bazelor de date, folosirea indicilor cu extensie (atât de utili pentru întreţinerea catalogului tradiţional) nu mai are relevanţă. Domeniile intermediare sunt imposibil de regăsit, ele ar trebui menţionate explicit, dacă nu există posibilitatea căutării după interval. Multiplele forme de căutare par să facă inutilă, de asemenea, folosirea semnelor auxiliare comune, ele pot fi înlocuite prin folosirea în căutare a operatorilor logici.
    S-ar putea realiza o interfaţă mai prietenosă pentru CZU? De ce nu? Cuvintele în faţă (toate sau aproape toate), iar indicele CZU ascuns, ca verigă intermediară spre rezultat.
    Poate că acum, bibliotecile fiind în plin proces de informatizare, CZU nu se bucură de imaginea pe care o merită cu adevărat. Poate că ar fi mai corect să apreciem utilitatea CZU abia în momentul în care pe bazele de date ar fi operate unificările, uniformizările şi corecturile de rigoare.
    La întrebarea dacă CZU poate supravieţui aş tinde să răspund că da, dar numai în anumite condiţii. Ideea de a renunţa la beneficiile ei mi se pare, deocamdată, prematură. Desigur că nu vom clasifica niciodată de dragul clasificării, iar această procedură merită menţinută doar atâta timp cât îşi demonstrează utilitatea. Dar avem, într-adevăr, la dispoziţie mijloacele de a o înlocui pe deplin?
    Şi aici mai intervine ceva cu totul specific muncii de bibliotecă. În ultimă instanţă, cine măsoară calitatea răspunsului dat de bibliotecar potenţialului utilizator? Nu avem instrumente de măsură. Rămânem faţă în faţă cu conştiinţa noastră profesională. Răspunsul depinde de cât de mult consideră bibliotecarul că este dator să se implice, cât efort este dispus să facă, câte căutări în bazele de date, de prestigiul pe care doreşte să-l aibă. (M-am tot gândit, de-a lungul timpului, care sunt condiţiile fundamentale pentru un bun bibliotecar. Răspunsul la care am ajuns în momentul de faţă este că sunt necesare: o deschidere culturală adecvată şi trăirea experienţei personale de a avea nevoie în mod cu totul special de o carte, pentru a-l putea înţelege pe cel care o cere. De aici poate începe construcţia unui bun bibliotecar, incluzând asimilarea tehnicii de bibliotecă, învăţarea permanentă, cunoaşterea fondului etc.)
    Ca să rezum, între clasificare şi alte metode de căutare nu văd, deocamdată, o relaţie de concurenţă sau excludere, ci mai degrabă una de completare reciprocă, în avantajul utilizatorilor. Existenţa mai multor căi de căutare nu face decât să îmbunătăţească şansele de a găsi răspunsurile căutate. Cu atât mai mult cu cât, la întrebarea dacă este posibilă existenţa unui instrument ideal care să ofere soluţii pentru toate întrebările posibile, cel mai probabil răspuns este “nu”.
    (2006)

  12. Stimată doamnă Rodica Muşat,

    Vă mulţumesc pentru gândurile frumoase şi pentru faptul că aţi avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea discuţiei pe marginea CZU.
    Eu doresc dezvoltarea clasificării şi o privire critică ajută întotdeauna. O discuţie bună poate fi un mod de promovare eficient.

    Eu sunt mai aproape de masa mare a bibliotecilor publice şi, la felul în care văd că se derulează lucrurile, una dintre cele mai mari temeri pe care le am legate de bibliotecile publice, temere pe care am exprimat-o şi la Cafeneaua ANBPR de la Oradea, este deprofesionalizarea biblioteconomică a bibliotecarilor din bibliotecile publice (ce aliteraţie!). Aşa că îndemnurile dumneavoastră pentru tinerii bibliotecari sunt foarte oportune.

    Încă o dată vă mulţumesc! Mi-a făcut plăcere să vă cunosc prin ProLibro, prin care mi-am făcut câţiva prieteni minunaţi.
    Şi… putem continua 🙂

    • Draga Ioana,
      Draga Rodica Musat,
      Mi-a facut placere sa ma opresc din treburile zilnice si sa parcurg comentariile despre CZU, chiar daca ele sunt vechi de mai bine de un an. Mi-amintesc ca am participat si eu la o discutie in prolibro.eu anul trecut, initiata de Ioana, careia i-a raspuns Dan Matei, si in care am intrat si eu, atrasa irezistibil de subiectul discutat. Am avut revelatia pasiunii Dvs., Rodica Musat, pentru sistemul de clasificare, pasiune pe care am intuit-o inca de la Conferinta nationala a ABR din 2010. Mi se pare benefic pentru profesie ca exista oameni care sa combata cu ardoare si cu argumente puternice una sau alta dintre ideile puse in discutie si nu pot decat sa ma bucur sa constat ca nimic nu este pierdut in meseria de bibliotecar responsabil cu reprezentarea subiectelor documentelor cata vreme sunt asemenea sustinatori in actiune. Important este sa se “molipseasca” si generatiile mai tinere de acest “microb” ceea ce va fi destul de greu de realizat. In jurul meu sunt ceva sanse de perpetuare a respectului fata de acest instrument care capata in ultima vreme valente noi si utilizari inedite. Discutia de aici ar trebui mutata undeva mai vizibil, intr-un loc mai public, mai deschis, astfel incat sa-i creasca audienta si puterea de patrundere.

      Sunt, de cateva saptamani, in tratative cu Biblioteca Nationala si Consortiul CZU pentru achizitionarea de catre prima a unei editii noi a schemei de clasificare, una de dimensiuni mai usor de manevrat si, in primul rand, actualizata. Editia despre care vorbesc, numita Pocket Edition, are 10.000 de indici, spre deosebire de Editia Medie care are de 7 ori mai multi. Editia medie in limba romana, care se foloseste in momentul actual in bibliotecile din Romania, are indici vechi din 1995-1997, cand a fost publicata traducerea romaneasca. De fapt, indicii dateaza din 1995, cand s-a obtinut licenta de traducere). Vechimea de 17 ani, adaugata la multimea indicilor existenti in aceasta versiune, fac posibile critici precum cele ale lui Dan Matei. Lucrurile se vor schimba in momentul in care vom avea o versiune in limba romana actualizata, prescurtata, care va raspunde cu mai multa acuratete nevoilor de reprezentare a subiectelor din colectiile bibliotecilor din Romania si din Republica Moldova.

      A propos! Cand s-a lansat UDC Summary in limba romana, in urma statisticilor efectuate de Consortiul CZU cu privire la utilizarea acestui produs open access, bibliotecile din Republica Moldova au inregistrat scoruri mai mari la utilizare decat bibliotecile din Romania. Cum ar trebui sa interpretam asta?

      Cu respect pentru participantii la aceste discutii,
      Victoria Frâncu

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *