Etichete pe cărți nu pe copii!

April 17, 2013 in Bibliotecari, Biblioteci publice, Biblioteci scolare, Cercetare, Public: copii şi tineret

Organizația Salvați  copiii România a realizat un studiu despre abuzurile împotriva copiilor noștri. Comparând răspunsurile părinților cu cele date de copii în focus grupuri și prin chestionare, studiul aduce în fața publicului o realitate dură. Copiii sunt abuzați fizic și psihic (în procente mult prea mari) atât în mediul familial cât și în cel educațional.

Situația este foarte gravă și tristă iar pentru rezolvarea ei este nevoie de o educație susținută a adulților care au grijă de acești copii. Întrebarea mea este cum sunt tratați acești copii în biblioteci? Copiii sunt utilizatori fideli ai bibliotecilor școlare și publice și trebuie să ne întrebăm cum stăm la acest capitol. Prima mea reacție este să cred că ceea ce spun copiii despre abuzurile din școli nu poate fi adevărat și pentru ceea ce se întâmplă în biblioteci:

! 86% dintre copii sunt certaţi de către cadrele didactice atunci când greşesc;
! 33% dintre copiii sunt jigniţi şi etichetaţi la şcoală de către cadrele didactice;
! 7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi de către profesorii lor.

Știu sigur că bibliotecarele și bibliotecarii lucrează în general cu drag cu copiii. Dar oare procentele de mai sus ar fi toate  0% dacă i-am întreba pe copiii care utilizează bibliotecile despre reacțiile bibliotecarilor? Sunt certați copiii în biblioteci atunci când greșesc? Li se pun etichete, de exemplu,atunci când stau la calculator și nu deschid o carte? Ajutorul pe care îl primește un copil în bibliotecă este influențat de etnia lui?

Cred că trebuie să citim acest studiu și să medităm la modul în care ne tratăm copiii și în biblioteci. De aceea Prolibro se alătură campaniei  “Copiii fără etichete”. În biblioteci, haideți să păstrăm etichetele pentru cărți și copiilor să le oferim susținere necondiționată!

Copiii fara etichete

4 responses to Etichete pe cărți nu pe copii!

  1. E o tema buna, interactiunile copiilor cu adultii sunt de multe ori contondente fara nicio justificare, cu singura explicatie ca adultul este incapabil sa gestioneze in alt mod aceasta relatie. Tin inca minte ca primul meu contact cu biblioteca scolara, cand abia invatasem literele, a fost unul violent, deoarece dupa ce am intrat, emotionat si dezorientat, bibliotecara a inceput sa tipe la mine ca de ce nu am salutat-o facand comentarii, care atunci m-au ranit, despre cat de prost crescut eram.

    Apoi am mai povestit episodul de la BCU Bucuresti, la care am fost martor, cand o fata care tocmai terminase liceul a venit sa ceara permis pentru a-si pregati examenul de admitere la facultate. A fost refuzata cu oarecare raceala si duritate. Nu imi mai amintesc exact dialogul, cred ca l-am redat la vremea respectiva pe lista Biblos, tin minte insa ca a fost trimisa sa aduca o adresa de la directorul liceului, despre care fata spunea ca nu mai e de gasit fiind in concediu si oricum ea deja terminase liceul, din care sa rezulte ca are nevoie de o biblioteca universitara. Episodul m-a impresionat deoarece fata a plecat plangand si fara permis.

    • Văd într-o zi pe uşa veşnic dechisă a biroului meu un copil care scuipă coji de seminţe pe jos. Mă ridic, ies spre el şi constat amuzat că micuţul utilizator al serviciilor BJ Vâlcea priveşte cu ochi avizi de frumos tablourile de pe pereţi :). Mic şi deja “jmecher”, îmi spun. Are ghiozdanul cât tot spatele, îi atârnă până peste fund, mânuţa dreaptă strânsă pumnaş şi mă urmăreşte cu coada ochiului, dacă trec sau nu de el. Îi întrerup contemplaţia şi îl rog să îmi spună de ce scuipă seminţe pe jos. Copilului îngheaţă pur şi simplu, îi piere efectiv graiul de spaimă, i se citeste in ochi ca într-o carte. Dă să fugă. Nu fugi – îi spun zâmbind – că te prind din doi paşi. Îl mângâi pe obraz şi îl întreb ce nevoie are, pentru ce a venit la bibliotecă. Îngaimă încurcat: …ăăă, am venit la dictare (un mini-serviciu de-al nostru). Şi scuipi coji pe jos? …nu… scuip… Îmi arăţi mânuţa? Deschide pumnaşul tremurând şi se văd seminţele. Păi vezi! – îi zic. Îl pun să-şi adune cojile de pe jos, apoi vreau să-l duc “la dictare”. Opune din nou ceva rezistenţă, că de fapt a întârziat şi nu mai vrea dictare, că îşi aşteată un prieten etc., în fine, îl duc şi-l încredinţez colegelor care încearcă să-i bage în căpşor “Pupăza zbârrr! pe-o dugeană”…
      Mă întreb ce anume l-a traumatizat pe copil încât să se sperie aşa tare că a fost “prins” şi mă îngrijorez sincer la gândul că, la rându-i – adult devenind – va traumatiza/ teroriza – cum a “învăţat” că “se face”.

      Altă dată văd, la 10-20 de minute după deschiderea programului pentru public, la uşa unei săli unde avem computere cu conexiune, 5-6 copii aşteptând. Îi privesc o vreme revoltat, nu mai suport şi cobor la ei: nu este deschis, nu intraţi? Ne-a dat doamna afară… De ce? Dau din umeri. Intru – staţiile de lucru pentru public sunt goale, cu excepţia uneia, la care se afla un adult. Apare şi colega bibliotecară, suficient de nervoasă încât să ţipe şi la mine. Desluşesc că îi ţine la uşă întrucât au venit murdari pe picioare, a trebuit să cheme o femeie de serviciu să spele parchetul şi că acum acesta trebuie să se usuce (!). O rog să-i primească de îndată înăuntru pe copii (se conformează bombănind în continuare) şi plec în treburile mele, scârbit peste poate…
      După vreun ceas, am minima consolare de a fi “vizitat” de către colega mea suparata, care îşi cere scuze că a fost nervoasă deoarece copiii sunt răi, dar îmi recunoaşte spăşită: Ai dreptate!

      Lucrul cu copiii nu este deloc uşor şi foarte lesne, mult prea uşor, adulţii recurg la mijloace neconforme cu scopurile (dacă acestea există şi sunt conştientizate ca atare)…
      Este deja de notorietate acest exemplu de reacţie primitivă, total nepotrivită, chiar dacă “a înjurat copilul, a spus ceva… a vorbit urât” 🙂

      Revenind la studiul pomenit de mai sus, al organizatiei “Salvaţi copiii”, pe care l-am citit secvenţial, mi-as fi dorit ca el sa conţină referiri şi la o formă de abuz emoţional neconştientizat măcar, la care sunt supuşi micuţii încă din grădiniţă şi şcoala primară/gimnaziu. V-aţi gândit vreodată că nu este “OK” pentru dezvoltarea personalităţii copiilor, ca ei să intre pe uşa din spate (mă rog, o uşă secundară) a şcolii?

      • Intr-adevar, ar fi gresit sa consideram ca problema sta doar intr-o parte. Nu doar profesorii, bibliotecarii, educatorii in sens larg trebuie sa faca efortul de a se raporta altfel la copii, dar si copii trebuie sa vina din familie cu anumite valori si reguli invatate, sa respecte autoritatea si prestigiul profesorilor care in acelasi timp trebuie cumva sa si le si castige. Lucrurile nu sunt simple si pentru a produce o schimbare trebuie inlocuit cercul vicios copii obraznici / educatori autoritari cu unul virtuos. Asta e valabil si in alte sfere ale societatii romanesti, sa ne gandim numai la relatia cetatean-functionar, de exemplu.

        Nu ma gandisem la povestea cu usa din spate, imi place. Putem chiar sa mergem mai departe si sa chestionam prezenta catedrei, postamentului, a modului in care sunt aranjate bancile si a tuturor distinctiilor si barierelor dintre profesori si elevi, la ce servesc si cum se poate crea un microsistem pedagogic mai adecvat.

  2. Multumim pentru implicare:)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *