You are browsing the archive for istoria bibliotecii.

Câteva amintiri (cu biblioteca) din „epoca Năstase”

June 25, 2012 in Biblioteca Nationala, istoria bibliotecii, Minister

Postez mai jos un fragment din articolul lui Gabriel Liiceanu Câteva amintiri din “epoca Năstase” publicat pe contributors.ro. Poate e de interes pentru bibliotecari:

“Nu îmi mai fac vreo iluzie că românii îşi amintesc, ştiu sau mai vor să ştie ce au trăit înainte de 1990. Dar îmi e greu să accept că au uitat sau nu mai vor să ştie nici ce au trăit în urmă cu zece-doisprezece ani, în „epoca Năstase”. Aş dori să le spun, în acest moment în care mulţi dintre noi par să fie lăcrimos loviţi de amnezie, ce imagine mi s-a gravat mie în minte când se vorbeşte de anii 2000: imaginea unui grafician, Dan Erceanu, director pe atunci al Bibliotecii Naţionale, ridicat cu cătuşe la mâini şi instalat într-o celulă la Rahova. Omul era hipertensiv, supraponderal şi a primit, odată adus în celulă – şi asta ca să simtă mai bine ce făcuse şi cu cine îndrăznise să se pună – patul de sus.

Recent, s-a inaugurat fastuoasa clădire a Bibliotecii Naţionale. Scheletul care se înălţase în orizontul măreţului proiect al Casei Poporului şi al bulevardului Victoria Socialismului avusese de la bun început această destinaţie. Prin 2002, premierul de atunci, Adrian Năstase, şi-a dorit clădirea la care se tot lucra – ca sediu al guvernului. Cel din Piaţa Victoriei, de provenienţă interbelică, nu mai corespundea gusturilor faraonice ale deceniilor din urmă. Directorul Bibliotecii, Dan Erceanu, şi-a apărat patrimoniul şi a refuzat să accepte schimbarea funcţiei clădirii. S-a adresat ambasadelor, şi-a mobilizat colegii de breaslă, intelectualii au ridicat glasul. În timpul uneia dintre vizitele făcute pe şantierul Bibliotecii, flancat de Şerban Mihăilescu, secretarul general al guvernului, Erceanu a trăit o scenă halucinantă. A simţit la un moment dat un cot între coaste şi a auzit, şuierate printre dinţi, următoarele vorbe: „O să vă ia mama-dracului pe toţi ăştia ai voştri cu societatea civilă!” Şi a urmat o înjurătură fioroasă. Astăzi, datorită tenacităţii de-atunci a lui Erceanu, românii au una dintre cele mai impunătoare biblioteci europene.

Răfuiala a venit la scurtă vreme. Lui Dan Erceanu i s-a înscenat o poveste cu „păgubirea statului român cu 1 milion de dolari”, şi asta pentru că ar fi permis unei edituri străine scanarea unui manuscris medieval aflat în patrimoniu. Românii nu au fost şocaţi de stilul americano-latin în care un premier îşi regla conturile cu unul dintre intelectualii ţării. Nimeni, până astăzi, nu i-a mulţumit lui Erceanu pentru existenţa noii Biblioteci Naţionale şi nu ştiu să fi existat vreo reparaţie prin justiţie (sau altfel) pentru trauma care, cu comandă de la vârf, i-a fost provocată.”

Continuarea pe contributors.ro

S.O.S. Biblionet – Global Libraries România: zburăm prea jos!

October 29, 2011 in Comisia bibliotecilor, Global Libraries Initiative, istoria bibliotecii, Practici bune, Practici rele, programe, Societatea informaţională

• „nu lipsa idealului, ci dimensiunea lui este problema” • o analiză cu privire la care ar trebui ca toţi cei implicaţi să ne exprimăm opinia • liniştiţi-mă, demonstrându-mi că nu e cum spun! 

Mă tem, din ce în ce mai tare, că pruncul va rămâne nemoşit. De-asta scriu, convins că bine fac spunând lucrurilor pe nume şi nelăsând  răul să se dezvolte, să compromită iremediabil până şi puţinul bine „care este”.

Biblionet – „Strengths”:

• a fost şi a rămas primul şi singurul program din România care urmăreşte să faciliteze accesul publicului la informaţie furnizată de/ obţinută prin bibliotecile publice

• este primul program naţional care enunţă şi îşi propune formarea profesională a bibliotecarilor publici în vederea dobândirii de competenţe şi abilităţi absolut necesare în procesul de transfomare a bibliotecilor tradiţionale în biblioteci ale „erei informaţiei”

•  este primul program derulat la nivel naţional prin care bibliotecile sunt dotate cu echipamente IT şi softuri în scopul punerii acestora la dispoziţia publicului şi în vederea dezvoltării – pe baza lor şi a conexiunii Internet – de servicii moderne de bibliotecă pentru comunitate;

• cu toată „criza”, programul beneficiază de un buget deloc neglijabil şi de susţinere din partea bibliotecarilor români, a asociaţiei lor profesionale şi a mass media aproape necondiţionată; îndrăznesc să spun că „Biblionet” beneficiază şi de sprijinul unui număr semnificativ, probabil majoritar, al autorităţilor locale şi judeţene din România

• programul se adreseaza, potenţial, bibliotecilor publice care funcţionează în aproape toate localităţile României, adică unor entităţi care, chiar dacă sunt în dificultate (mai ales pentru că n-au evoluat şi nu s-au dezvoltat pe măsura nevoilor publicului, care nici el nu prea conştientizează cât de folositoare îi poate fi Biblioteca), au – în majoritatea lor – tradiţie aproape seculară şi au personal remunerat de Stat

• indiferent cât de prost ar fi implementat „Biblionet” în România – dacă sunt respectate condiţiile minime de accedere în program, de organizare a cursurilor şi de corectă utilizare e echipamentelor, evident –  bibliotecile şi bibliotecarii tot ar trebui să ramână cu „ceva”:  sedii renovate sau măcar igienizate, bibliotecari (ceva) mai pregătiţi profesional, conexiune Internet, computere şi alte echipamente, segmente de public nou atras spre biblioteca (în special exponenţi ai „generaţiei messenger” care n-au computer acasă) s.a.m.d.

• spre deosebire de aproape toate programele finanţate din fonduri externe (europene sau americane), pentru „Biblionet” nu s-a solicitat/ nu se solicită „cofinanţare”, ci doar întrunirea unor condiţii minime de funcţionare (care, s-o spunem cinstit, oricum ar fi trebuit îndeplinite, indiferent de existenţa acestui program)

• graţie implicării lui Marcel Chiranov (PMP Impact Assessment Manager, Biblionet România) s-a reuşit constituirea „Grupului Impact”, format din 15 coordonatori judeţeni ai programului; este singura structură în care pregătirea profesională şi experienţa unor „bibliotecari” care lucrează în biblioteci publice judeţene româneşti este apreciată, luată „în serios”, pentru a fi fructificată (le spun, generic, bibliotecari, deşi unii reprezintă top/ middle managementul instituţiei lor, alţii sunt lideri informali); Grupul Impact constituie, în fine, unica entitate din cadrul programului în care buna conlucrare a celor 15 coordonatori şi a specialistului în evaluare al Programului „Biblionet” începe să se concretizeze.

Biblionet – „Weaknesses”:

În România, Global Libraries Program (Posted on noiembrie 12, 2007) – care a stat la baza actualului „Biblionet – lumea în biblioteca mea” – nu doar că a pornit târâş-grăpiş, fără niciun „azimut”, dar „s-a românizat” tot mai mult, pe parcurs.
Pus în operă, iniţial, ca program-pilot, Biblionet – Global Libraries România a trebuit – cu siguranţă – să-şi clarifice de la bun început dilemele legate de strategia de implementare şi de cele mai eficiente direcţii de acţiune pentru atingerea obiectivelor; nu am fost „în pilot” (judeţul Vâlcea nu a fost), deci nu am luat cunoştinţă personal cum au decurs lucrurile; prin urmare, nu susţin (o pot face colegii implicaţi?) nici că „Biblionet” a fost croit prost şi de-asta iese ce iese, nici că – dimpotrivă – programul a fost corect croit, dar problemele au apărut la implementare; şi într-un caz, şi în altul, este clar că ceva nu funcţionează.

Ceea ce a fost şi a rămas în neregulă cu acest program:

1. greşeala fundamentală, prima care trebuie menţionată, este că „Biblionet” e totodată şi primul program în care cineva care nu este bibliotecar şi fără a ţine nicicum cont de părerile celor „de specialitate” le spune bibliotecarilor nu doar ce să facă (?), ci şi cum să facă, deşi cei mai mulţi dintre bibliotecari ar avea nevoie întâi de toate să afle şi să conştientizeze ce trebuie să facă şi de ce se impune să facă; nu cred în ruptul capului că mai există vreo ţară în lume în care selectarea şi formarea „formatorilor” (trainerilor) – în cadrul Global Libraries Program – să se înfăptuiască fără ca problemele corpului profesional al bibliotecarilor publici şi ale bibliotecilor în raport cu comunitatea să fie măcar cercetate[1], pentru a le fi găsite rezolvări; d.p.d.v. al ridicolului, ne aflăm într-o situaţie similară poveştii cu vânătorul care a căutat toată viaţa un inorog, nu l-a găsit pentru a-l vâna, însă asta nu l-a împiedicat ca la bătrâneţe să înfiinţeze o şcoală în care să predea metode şi tehnici de răpunere a fantasticului animal[2]

2. ca o consecinţă a celor expuse anterior, formarea trainerilor de bibliotecari şi a bibliotecarilor, principala componentă a Programului Biblionet – după părerea mea, mai importantă decât dotarea cu echipamente IT a bibliotecilor, cum am susţinut constant – a fost ratată în mult prea mare proporţie; deşi s-a pornit bine, a intervenit „ceva” (nu ştiu ce) şi „regulile” anunţate oficial, la început, s-au schimbat complet în timpul jocului: după „principiul” românesc expus în alineatul precedent (nu contează ce ştii, important e să-i înveţi pe alţii”), „TOT”-ul din 2008 – coordonat de un profesor doctor în biblioteconomie şi ştiinţa informării, nu din România, ci din SUA – a fost organizat degeaba, iar promisiunea[3]Candidaţii selectaţi vor lucra sau colabora, pe bază de contract, cu programul Global Libraries România şi structurile asociative ale sistemului de biblioteci publice din România” n-a mai fost nici ea onorată; după „criterii” care n-au nicio legătură cu activitatea de bibliotecă (ci, cel mult, cu capacitatea de comunicare şi cu un „vreau” spus ca la starea civilă „din dragoste” pentru o căsătorie din interes), selecţia de traineri pentru bibliotecari a început (şi continuă) la fel ca pentru trainerii în vânzări (este revoltător că nimeni nu pare a da importanţă faptului că un trainer de bibliotecari trebuie pregătit altfel decât un trainer pentru comercianţii de cosmetice, de „zeptere” ori de ouă de prepeliţă); singura „schimbare” apărută în procesul de formare a trainerilor – ca urmare a semnalelor de alarmă trase, nu doar de mine – scripta manent: aici, dincoace şi dincolo – a fost extinderea perioadei de desfăşurare a TOT-ului, de la o săptămână la două săptămâni, pe aceleaşi coordonate.

3. în paralel cu cele de mai sus, după un prim an (2009) în care n-a fost nicio problemă că unii dintre candidaţii selectaţi pentru a deveni traineri în cadrul programului erau „metodişti” sau coordonatori „Biblionet” în judeţele lor (lucru absolut normal, după mine), s-a hotărât, aberant, că un coordonator judeţean nu poate fi şi trainer şi că nu este obligatoriu ca „metodistul” să fie format ca trainer (obligatoriu nu era nici înainte, însă era şi este absolut necesar); la ce a condus aceasta? la situaţii dintre cele mai hilare şi urâte: echipe judeţene formate din coordonator, metodist şi trainer(i) în care nu se colaborează cum ar trebui, în principal din cauză că „metodistul” sau coordonatorul neselectat sau care nu a dorit să devină trainer, pe de o parte, şi trainerii selectaţi (bibliotecari de bibliotecă judeţeană, care până la momentul „T0” nu au avut nicio tangenţă cu realitatea bibliotecarilor din comune şi oraşe şia activităţii lor), pe de altă parte, nu reuşesc să constituie o echipă; fiecare parte este convinsă că interesele ei sunt divergente cu ale celeilalte părţi; există traineri cu ego-ul mai pronunţat care se consideră de-acum „buricul bibliotecii”, că doar au fost „aleşi” şi „formaţi” de IREX!; în contra-partidă, există coordonatori şi metodişti care au dus greul programului, conform atribuţiilor de serviciu sau pe care şi le-au asumat, calificând pentru Biblionet propriul judeţ şi biblioteca judeţeană, şi care se simt nedreptăţiţi, „daţi la o parte” (unii dintre ei nu mai sunt nici măcar informaţi, cu atât mai puţin consultaţi în privinţa hotărârilor care se iau pentru „buna continuare a programului”, in chiar biblioteca şi judeţul lor!; subţirimea cugetării că metodistul/coordonatorul judeţean este „prea ocupat” pentru a fi şi trainer (deşi el este primul care trebuie să fie cu adevărat trainer) rezidă din anomalia că unii traineri – cei mai mulţi, bibliotecari la relaţii cu publicul, în bibliotecile lor, sau oricum oameni cu o fişă a postului destul de încărcată – au fost „selectaţi” pentru mai multe „planuri”, devenind “formatori” şi pentru cursurile “IT/Lib”, şi în “BSNB”, şi în “Advocacy”, şi în “DigiTales” (Programul Grundtvig) etc.

4. în cazurile când în „ecuaţie” intervine managementul instituţiei (care a făcut propunerile de candidaturi, a susţinut proprii oameni pentru a deveni traineri), poate este şi avid să-şi asume reuşitele, atâtea câte sunt, sau/ şi, mai mult de-atât, se simte rău „lovit” în soartă că propriul coordonator „Biblionet” a ajuns „pol de putere”), lucrurile se complică exponenţial (sau se simplifică, ajungându-se la „băltire”); prin ce metodă se încearcă ogoirea orgoliilor directorilor de biblioteci judeţene aflaţi în această jenantă situaţie? şi, totodată, reducerea la tăcere a coordonatorilor judeţeni care au prea multe de „comentat”, deci „nu-s buni” pentru că nu joacă precum li se cântă? prin cursuri/ terapie de leadership – pentru directori, ce vă imaginaţi? :mrgreen: – organizate la jumătatea perioadei de implementare a Programului; care, până acum, trebuia nu doar bine înţeles, în esenţa obiectivelor lui, dar ar fi trebuit să se contureze deja ca un mare succes, inclusiv al leadership-ului „în devenire”); toată consideraţia pentru Nicu Zegheanu – formatorul de traineri-bibliotecari despre care scriam în anii din urmă că „a aflat de la noi foarte multe «povesti» cu si despre biblioteci si bibliotecari, pe care altminteri nu avea de unde le auzi, el situandu-se profesional in exteriorul profesiei de bibliotecar”; acum, în calitate de trainer la cursul de leadership organizat pentru directorii de biblioteci judeţene, Nicu a avut ocazia să afle noutăţi despre rolul şi rostul acestor instituţii şi din perspectiva celor care le conduc (că unii dintre managerii de biblioteci – adevăraţi „seniori” în funcţie – s-ar putea simţi jigniţi că cineva vrea să-i leadership-ească în prag de pensie, după ce-au fost directori şi şefi o viaţă, probabil nu s-a gândit nimeni)

5. în privinţa formării trainerilor de bibliotecari s-a ajuns la o competiţie „de masă”, deşi ea trebuia să fie una a valorilor, a profesionismului; a primat cantitatea în detrimentul calităţii, cu motivaţia strâmb gândită ca fiecare bibliotecă judeţeană să aibă suficienţi traineri încât să poată să-şi acrediteze propriul „centru de formare”, autorizat conform legii; de unde a reieşit aceasă “nevoie”?; cum s-a ajuns la concluzia că, dintr-o dată, bibliotecile judeţene trebuie să devină furnizori de servicii de formare în te miri ce profesii/ ocupaţii, pentru care să ofere diplome/ certificate/ atestate?; mai multe „calcule” au fost greşite, când s-a optat pentru obiectivul „centre de formare profesională contra-cost” în bibliotecile judeţene, ca şi cum aceste instituţii îşi rezolvaseră toate multele probleme pe care le au de rezolvat ca instituţii de profil şi trebuie să-şi „extindă” sfera serviciilor, să acapareze şi teritoriile virgine ce ţin de obiectul muncii centrelor regionale de ocupare şi formare profesională a adulţilor (CRFPA), bunăoară; sau al altor funizori de servicii de formare profesională, firme private ori care funcţionează ca ONG-uri, deloc puţine pe piaţă; bibliotecile publice trebuie să-şi asume necondiţionat şi gratuit, pe lângă oferirea de informaţii (de orice fel ar fi ele, pe orice suport, modalitate de receptare etc.) de-acum şi ceea ce bibliotecarii numesc „Computer literacy” şi „Information literacy” pentru comunitate; în momentul în care se propune ca bibliotecile judeţene să se mobilizeze pentru a oferi, contra-cost, servicii de formare (prin cursuri încheiate cu diplome/certificate de absolvire) ne aflăm în afara unui raţionament normal privind priorităţile imediate şi pe terment mediu ale acestor istituţii; după aceeaşi „logică”, atât CRFPA-urile, cât şi ceilaţi furnizori de formare profesională contra-cost ar trebui să înceapă să ofere servicii specifice bibliotecilor publice, să fie concurenţă loială :roll:

Câteva alte consideraţii:

– în condiţiile în care, în România, nu poţi număra pe degetele de la o mână profesorii cu suficientă calificare/preocupare/dorinţă să pregătească bibliotecari profesionişti adecvaţi „epocii”, şi nici măcar la nivelul post-universitar/ universitar al învăţământului de specialitate nu este conştientizat acest imperativ, a forma „la apelul bocancilor” aproape 100 sau 200 de „traineri” nu înseamnă nicidecum rezolvarea chestiunii arzătoare a formării profesionale de specialitate a bibliotecarilor

–  în toate bibliotecile judeţene, probabil în proporţie de peste 90%, trainerii formaţi prin “Biblionet” sunt bibliotecari care au propriile sarcini de serviciu, propria fişă a postului, cei mai mulţi în „roluri” ce ţin de domeniul „relaţii cu publicul”; chiar dacă directorul instituţiei – din neştiinţă, din superficială estimare a realităţilor/ entităţii/oamenilor din subordine, din orgoliu sau pur şi simplu pentru că se lasă sedus de idee, spune „da” şi promite „să-i scoată din producţie” pe traineri , asta nu rezolvă problema de fond: încadraţi într-o instituţie bugetară, trainerii nu-şi pot lăsa pur şi simplu baltă parte din “job”-ul lor pentru a presta servicii contra-cost; aceasta ar crea şi o complicaţie în plus în relaţia cu finanţatorul (Consiliul Judeţean poate zice: vreţi “să faceţi bani”? faceţi, nu ne mai cereţi nouă buget!), cu colegii de serviciu care trebuie să preia sarcinile abandonate etc.

– nemotivarea trainerilor este, şi ea, un mare “handicap”, s-au dus vremurile când oamenii plecau cântând la munca ogorului, mobilizaţi cu îndemnuri imbecilizatoare prin care le era arătată „calea”; bibliotecarii-traineri – cărora li s-a tot spus ce perspective de dezvoltare profesională „vor avea”, încep să constate că muncesc din ce în ce mai mult, deşi salariul le e mai mic, au din ce în ce mai multe probleme profesionale şi administrative pe cap etc. etc., iar „perspectiva de dezvoltare profesională” nu este în bibliotecă, ci trebuie căutată, individual, mai degrabă în afara bibliotecii;  de ce ar şi-ar lua trainerii pe cap “beleaua” de a se dedica unor activităţi exterioare profesiei lor în cadrul instituţiei care nu le poate oferi nimic, oricât ar munci, oricât ar muri pe baricade? de ce n-ar deveni traineri – dacă asta şi-ar dori să fie – în sistem privat, şi nu în inchizitorialul sistem bugetar românesc?

 6. „Explorarea unei serii de opţiuni pentru programele de instruire în utilizarea calculatoarelor, destinate bibliotecarilor” (deziderat enuntat la primul link din primul alineat al “Weaknesses”) nu s-a intamplat; nimeni nu a parut a constientiza, nici în 2007 şi nici ulterior, că utilizarea computerului în activitatea de bibliotecă este diferită  de utilizarea pur si simplu a computerului; că formarea unui bibliotecar capabil să înfiinţeze/ dezvolte/ adapteze servicii moderne de bibliotecă utilizând computerul şi noile tehnologii înseamnă fundamental mai mult decât alfabetizarea, pur şi simplu, în utilizarea IT.

• „Organizarea unei serii de conferinţe la nivel regional, pentru promovarea schimburilor de informaţii între participanţi şi specialiştii în acesul comunităţii la internet, pentru dezbaterea planurilor pentru viitor şi evaluarea lecţiilor învăţate”- deziderat de asemenea enunţat – nu s-a înfăptuit (sau dacă da, s-a întâmplat în „semi-clandestinitate”)

• „Coordonarea cu proiectul Serviciu Universal al ANRCTI privind telecentrele şi cu proiectul Economia Bazată pe Cunoaştere, al Ministerului Comunicaţiilor, pentru a asigura schimburile de experienţă şi de bune practici cu alţi participanţi, precum şi utilizarea optimă a cunoştinţelor şi resurselor disponibile” – nu s-a realizat; în principal din cauza serviciilor cu plată înfiinţate în comunităţi sărace şi puţin instruite (dar şi din alte motive); una peste alta, cu excepţii care confirmă regula, de proiectul cu telecentrele ANRCTI  s-a ales praful, la fel şi de proiectul prin care s-au înfiinţat  centrele P.A.P.I. („Economia Bazată pe Cunoaştere”): administraţiile locale au aşteptat „cuminţi” să treacă „termenul de funcţionare” angajat, pentru a intra – nu doar de facto, ci şi de jure – în proprietatea computerelor care mai mult au stat închise decât au funcţionat[4]

• în fine, tot în privinţa dezideratelor anunţate în 2007, „Colaborarea cu Comisia Naţională a Bibliotecilor în vederea înfiinţării unui Comitet Director Naţional format din reprezentanţi guvernamentali, ai sistemului de biblioteci şi ai sectorului privat, care să dezbată obstacolele întâmpinate în efortul de a oferi publicului acces la internet prin intermediul bibliotecilor şi să formuleze o politică la nivel naţional de sprijinire a acestor servicii pe termen lung”: colaborarea a fost sublimă, dar a lipsit/ lipseşte cu desăvârşire, poate şi din cauza nefuncţionării Comisiei Naţionale a Bibliotecilor.
__________________

[1] Experienţa şi începutul de „cultură oranizaţională” ale site-ului şi forumului www.biblioteca.ro, în evidentă legătură cu ceea ce susţin, au fost ucise. Am întrebat zadarnic de ce

[2] Se spune că, în China antică, cineva si-a fixat în tinereţe un obiectiv cât se poate de îndrăzneţ, de precis şi pe care l-a urmărit cu acribie: vânarea unui inorog. L-a cautat pe câmpii, prin smârcuri, printre/pe insule, prin păduri seculare, în munţi, în peşteri, prin oazele desertului… l-a cautat într-un şir parcă nesfârşit de primăveri, veri, toamne şi ierni, desi de la o vârstă puterile îşi luaseră obiceiul de a scădea de la an la an. Chiar de la zi la zi, în cele din urmă, şi nicio expediţie nu mai era la fel de îndelungată precum cea din seara precedentă. În fine, după alte multe expediţii tot mai extenuante, când a simţit că nu-l mai ajută puterile să caute inorogul nici măcar pe lângă casă 😥 , eroul nostru a admis, în sfârşit, că se impune o schimbare radicală de tactică; şi a procedat în consecinţă: a înfiinţzat – chiar acasa la el, să-i fie mai lesne – o şcoală  în care, până a închis ochii, i-a învăţat pe alţi pasionaţi metode şi tehnici prin care se vânează inorogul

 

[3] în 16 iunie 2008 a fost lansată o „cerere de depunere  de  candidaturi pentru selectarea bibliotecarilor ce vor participa in programul de Formare de Formatori (TOT) ce va fi organizat in perioada 21-25 Iulie 2008, sub coordonarea Dnei Dr. Hermina G.B. Anghelescu, Conferentiar Library & Information Science Program, Wayne State University, Detroit, Michigan.
Scopul acestui program de formare este acela de a  alcatui o echipa de  12-15  instructori bibliotecari pentru implementarea  programului national Global Libraries Romania, program ce se va desfasura in perioada 2009-2013. Tema programului de TOT pentru care se face selectia de candidati va fi „Servicii pentru clienti”. Bibliotecarii  care vor fi selectati  vor invata ce inseamna servicii moderne intr-o biblioteca  din era Internetului, isi vor imbunatati abilitatile si calitatea serviciilor pe care le furnizeaza, si vor avea capacitatea de a  furniza la randul lor servicii de instruire colegilor bibliotecari care vor intra in programul national Global Libraries Romania. Candidatii selectati vor lucra sau colabora, pe baza de contract, cu programul Global Libraries Romania si structurile asociative ale sistemului de biblioteci publice din Romania.

[4] Sunt şanse mari ca la fel să se întâmple şi cu computerele, echipamentele şi tehnologia donate prin Progamul Biblionet, dacă nu se clădeşte o „dependenţă” de acestea – a comunităţii, a bibliotecii şi evident a bibliotecarului. Odată, după ce mi-am răcit gura de pomană vorbind unui edil de staţiune vâlceană despre avantajele computerelor in bibliotecă, am primit „încurajări”: Aduceţi-le, domnu’ Smedescu, că le dau pe la şcoală, pe la cămin

 

PS: în 7-9 decembrie 2011 va avea loc „Conferinta nationala a trainerilor bibliotecari”. Din motive ce ţin de agendă – agenda propusă de organizatori, nu agenda mea :mrgreen: – n-are sens să particip la conferinţă, însă sper că măcar o parte din cele semnalate mai sus vor fi luate în discuţie. Printre celealte subiecte importante dezbătute, evident.  😆

În intimitate nu dăm referințe?

April 14, 2011 in Bibliografie, Cenzură, istoria bibliotecii, Lectura, referinte

M-am bucurat când am descoperit cartea Ioanei Pârvulescu “În intimitatea secolului 19” publicată la Humanitas în 2005. Recunosc că m-am apropiat de această carte cu un gram de speranță că o să găsesc în ea măcar începuturi de răspunsuri la multele întrebări pe care le am legate de cât de important este/a fost citiul în societatea noastră. Și chiar am găsit aceste promisiuni de răspunsuri, mai ales în capitolul despre “Ce citesc, cum citesc” cei din secolul al 19-lea (p.185-203).

În textele despre “cărți[le] pentru copii”, “lecturi[le] primejdioase”, “in raft și în coloana de gazetă”, “carte și critică” mi-ar fi plăcut să văd menționate bibliotecile și colecțiile lor. Deloc surpinzător, ele nu sunt discutate.

Altceva m-a lăsat însă destul de nedumerită în aceast eseu “aflat la mijloc între roman și document” care “se uită cu jind spre roman, deși se construiește din croșetarea documentelor” după cum recunoște chiar  autoarea. În cele 344 de pagini ale eseurilor nu există nici o bibliografie sau macar o notă de subsol iar citatelor folosite li se dau destul de rar detalii care să ajute la identificarea operelor și documentelor din care provin.

“Am selectat oameni care au lăsat mai multe mărturii în jurnale intime, scrisori și-ntr-o literatură la persoana I, în care e greu să distingi între ficțiune și autobiografie. Pentru rest, pentru cadrul obiectiv, ziarele și revistele, anunțurile și fotografiile au fost călăuze aproape magice și cu ajutorul lor am avut în față fața lumii. Nu mi-a rămas decât să încep să pun lucrurile cap la cap și fiecare piesă din puzzle la locul ei. (p.10)

E adevărat că nu mulți s-ar aștepta ca un roman să aibă o listă cu surse bibliografice însă atunci când “croșetezi” documente, parcă ar putea fi de un oarecare interes să se știe care sunt aceste documente. Eu una aș vrea să pornesc de la câteva idei ale unor scriitori și citate menționate în acest volum și să merg mai departe pe firul unor întrebări și curiozități. Cum pot face acest lucru dacă nu am referințele necesare?

În Statele Unite editurile, mereu cu un ochi atent la profit,  limitează mult modul în care sunt tipărite referințele și cât de detaliate pot fi ele. De exemplu nu sunt mulți autorii cărora li se permite să publice note explicative și referințe în subsolul paginilor. De obicei acestea se publică grupat fie la sfârșitul fiecărui capitol, fie la sfârșitul volumului. A publica o lucrare care nu e ficțiune și nu are clar menționate sursele înseamnă însă a desființa din punct de vedere academic acea lucrare.

Lucratea doamnei Pârvulescu nu cred că ar merita o astfel de soartă și atunci mă întreb și vă întreb – că voi știți probabil mai bine ca mine: unde îi sunt sursele?

Biblioteci şcolare din Comitatul Hunedoara (1867-1918)

March 12, 2011 in Carti, Invatamant, istoria bibliotecii, Noutati

Prin cercetarea documentară a perioadei cuprinse între anii 1867 şi 1918, am constatat că ne aflăm pe un teren cercetat secvenţial din perspectiva istoriei culturii, respectiv a bibliotecilor din Comitatul Hunedoara. În aceste circumstanţe, apariţia unei lucrări de cercetare cu tema Biblioteci şcolare din Comitatul Hunedoara (1867-1918) devine o necesitate şi o contribuţie la istoria culturii Transilvaniei, respectiv a zonei Hunedoara.

Scopul ştiinţific urmărit al lucrării este acela de a reconstitui imaginea bibliotecilor şcolare cât mai veridic, scoţând în evidenţă structura şi conţinutul lor. Înfiinţarea bibliotecilor şcolare în localităţile hunedorene a fost menţionată în documente începând cu secolul al XIX-lea. Această cercetare şi-a propus să valorifice sursele arhivistice inedite şi să aducă o nouă dimensiune, mai puţin valorificată. Principala sursă de documentare utilizată în acest studiu o reprezintă izvoarele inedite – situaţii statistice, circulare, liste şi inventare de cărţi – emise de Arhiepiscopia Ortodoxă de la Sibiu, respectiv de Episcopia Greco-Catolică din Lugoj, către pro-topopiatele şi parohiile din Comitatul Hunedoara. Toate aceste documente se găsesc în cadrul Direcţiei Judeţene Hunedoara a Arhivelor Naţionale.

În ceea ce priveşte metodele de lucru, studiul se bazează pe documentele cercetate în cadrul Direcţiei Judeţene Hunedoara a Arhivelor Naţionale, a lucrărilor publicate, generale şi speciale, referitoare la şcolile din Transilvania, la bibliotecile şcolare. În elaborarea acestui studiu am valorificat fondurile arhivistice ale protopopiatelor ortodoxe şi greco-catolice din Brad, Deva, Hunedoara, Orăştie, Haţeg, Jiu, pe cele ale Vicariatului Greco-Catolic de la Haţeg, dar şi publicaţii hunedorene. De asemenea, am respectat criteriul cronologic al documentelor.

Lucrarea este structurată pe capitole şi subcapitole.

Cel dintâi capitol are un caracter introductiv, prezentând contextul cultural al Comitatului Hunedoara.

Următorul capitol al cercetării are ca subiect evoluţia legislaţiei şcolare maghiare, ce a influenţat situaţia învăţământului şi a bibliotecilor şcolare din Comitatul Hunedoara. În cadrul acestui capitol am prezentat subcapitole care se referă la regulamente şi statute ale bibliotecilor din Comitatul Hunedoara şi la impactul legislaţiei învăţământului asupra bibliotecilor şcolare.

Capitolul al treilea prezintă şi analizează situaţia bibliotecilor din şcolile ortodoxe şi greco-catolice, din şcolile de reuniune grănicerească şi a celor de stat din cadrul Comitatului Hunedoara în perioada cercetată, cu subcapitolele următoare: Consideraţii referitoare la evoluţia bibliotecilor din Transilvania; Bibliotecile şcolilor confesionale ortodoxe; Bibliotecile şcolilor confesionale greco-catolice; Bibliotecile şcolilor de reuniune grănicerească,  Biblioteca  Colegiului Reformat „Kun” din Orăştie, Biblioteca Gimnaziului Român Ortodox din Brad, dar şi bibliotecile şcolilor de stat, respectiv Biblioteca Liceului Real din Deva şi Biblioteca Şcolii normale de stat din Deva.

În finalul tezei, sunt prezentate principalele concluzii care punctează istoricul bibliotecilor şcolare din ţinutul Hunedoara.

Secventa de inceput a Bibliotecii Judetene “Antim Ivireanul” Valcea

January 21, 2011 in acces deschis, Informare, istoria bibliotecii

Prieteni,

Va recomand un excelent documentar despre un mare inaintas al nostru: Eugen (Puiu) Ciorascu, intemeietorul Bibliotecii Orasenesti Ramnicu Valcea (1950), care avea sa se dezvolte si sa evolueze devenind ceea ce este in prezent Biblioteca Judeteana “Antim Ivireanul” Valcea.

Documentarul este realizat de Petre Petria, bibliotecarul care a slujit Biblioteca Judeteana Valcea vreme de peste o jumatate de secol (si care, iata, o slujeste in continuare) si de Nell Ciorascu (fiul lui Eugen Ciorascu).

In prezent, sectia “Multimedia” (inainte vreme Sectia “Muzicala”) a BJ Valcea poarta numele “Eugen Ciorascu”.

O sa remarcati la un moment da, cred ca in prima parte a filmului, ca la inceputurile ei in Valcea profesia de bibliotecar public era cam pe baza de voluntariat, iar achizitia de carte se facea prin obtinerea de donatii  (oare asta ii inspira pe actualii finantatori ai bibliotecilor? :mrgreen: )

Va doresc vizionare placuta:

Documentarul este oferit spatiului public de catre domnul Petre Petria, predecesorul meu la  “Indrumare metodica”, caruia ii multumesc. (Valentin Smedescu)

Mărturie despre înfiinţarea de biblioteci săteşti în Basarabia, în anul 1931

September 7, 2010 in Biblioteci romanesti, istoria bibliotecii

În Cuvânt Moldovenesc, organ de presă al Astrei Basarabene, numărul din 24 iulie 1931, am descoperit un articol deosebit, Focare de lumină sufletească de-a lungul Nistrului, în care este relatată inaugurarea celei de-a doua biblioteci săteşti N. Iorga, din cele 12 cu acest nume, pe care Astra Basarabeană intenţiona să le înfiinţeze de-a lungul Nistrului. Este vorba de comuna Delacheu, judeţul Tighina, unde se inaugurează o bibliotecă al cărei fond de pornire este constituit din 300 de volume, donaţii. După 60 de ani, în 1991, în Basarabia avea să se înfiinţeze din nou prima bibliotecă de carte românească, filiala Transilvania a Bibliotecii Municipale Hasdeu. Sunt aceste biblioteci, înfiinţate în Basarabia, ca nişte seminţe de limbă şi cultură românească, plantate la răstimpuri. Nu pot să nu mă întreb care o fi fost soarta acelor mici biblioteci săteşti, după retragerea administraţiei române.

La Delacheu atmosfera a fost însufleţită. Oamenii şi-au exprimat speranţa că biblioteca le va îmbunătăţi viaţa. Tot acolo a fost inaugurat şi căminul cultural Astra. La vremea aceea erau văzute ca instituţii diferite – în vremurile noastre bibliotecile se străduiesc să realizeze un cumul de funcţii, în lupta pentru supravieţuire.

Tot pe prima pagină a ziarului începe un articol foarte important, la rândul său, pentru cei interesaţi de Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti: Pentru cunoaşterea Basarabiei celei adevărate, cuprinzând relatări despre cercetările efectuate de ilustrul profesor, în Cornova. Cornova fiind localitatea natală a celebrului explorator al ţinuturilor locuite de români, Vasile Şoimaru, iar pasiunea acestuia de a explora este o consecinţă directă, peste ani, a acelor cercetări sociologice, a urmelor pe care le-au lăsat în conştiinţa comunităţii.

Pentru mine lucrurile nu se opresc aici, ci au şi mai multă relevanţă, personală. Pe când lucram la revista Familia română l-am cunoscut pe Vasile Şoimaru, îi admir munca şi energia, am cunoscut bibliotecari basarabeni, la care ţin, de asemenea, foarte mult. Şi iată-i cumva legaţi prin aceeaşi pagină de ziar, în istoria lor.
N-ar mai trebui să adaug aici, dar nu pot altfel, 24 iulie este ziua de naştere a tatălui meu, Dumnezeu să îl odihnească!. În 1931 împlinea 3 ani. De la el am aflat, în mare taină, primele frânturi din istoria Basarabiei.

Câte legături şi câte asociaţii involuntare. E unul dintre motivele pentru care documentele vechi sunt fascinante.

Articolele pot fi vizualizate în întregime între documente grupului de discuţii Bibliotecile româneşti în comunism (şi nu numai), la care vă invit să luaţi parte.

Old habits die hard

August 19, 2010 in Biblioteconomie, Cercetare, Conferinte 2010, cursuri, IFLA, istoria bibliotecii

Old habits die hard

Poster presented at IFLA 2010 in Goteborg, Sweden. For a pdf version of the poster click here. Authors would be grateful for any comments, ideas, suggestions related to the topic of this poster.

Atenţie, Arhivele!

June 24, 2010 in Arhive, Biblioteci publice, Biblioteci romanesti, istoria bibliotecii

AVERTISMENT:
În virtutea dreptului la opinie, acest material poate fi comentat de orice persoană care este interesată de biblioteci, cărţi sau, pur şi simplu, de conţinutul lui (indiferent de calificare, experienţă în domeniu, domiciliu, rasă, naţionalitate, sex, orientare politică etc.).

În anii ’90, secretara bibliotecii, care ţinea şi arhiva, a trebuit, conform reglementărilor în vigoare, să pună ordine în documente, sortându-le pe cele care trebuiau predate la Arhivele Statului şi pe cele care puteau fi distruse, după lege. Practic ea a făcut toată treaba, dar la sfârşit, pentru că trebuia să existe o comisie de casare a documentelor, m-am trezit şi eu pe acolo – “personaj de umplutură”, că mi se aduc documentele de casare la semnat. Părea o simplă formalitate, dar sunt bine îndoctrinată în această privinţă (1. nu semnezi şi nu recunoşti nimic; 2. dacă totuşi semnezi, citeşti cu atenţie documentul în întregime – sfaturi pe care, fără să mi se ceară, le dau cu bucurie tuturor).

Deci, am luat la rând, filă cu filă, dosarul voluminos, să văd cu ochii mei ce se mai aruncă din bibliotecă. Pe atunci lucram la Colecţii speciale aşa că interesul pentru documente vechi era maxim.
Mi-au atras atenţia în mod deosebit documentele din anii ’50, pentru că această perioadă este cel mai slab reprezentată în colecţii. Dacă pentru perioada interbelică au fost salvate biblioteci particulare întregi, chiar dacă puse ulterior la index, lucrările din perioada stalinistă au fost epurate cu grijă de „specialişti” în cenzură (lucru având de a face cu ştergerea urmelor şi cultul personalităţii).

Iată câteva din „comorile” identificate, salvate de la distrugere şi reîntoarse în arhivă, considerându-se că ilustrează istoria instituţiei:
– un registru de Procese verbale ale organelor de îndrumare şi control, din 1953, cu informaţii consistente privind localul, dotările şi personalul;
– un registru de Procese verbale de şedinţe din anii ’50. De exemplu, la 28 septembrie 1953, are loc o şedinţă cu directorul, un bibliotecar, un ajutor bibliotecar, un mânuitor de carte şi o femeie de serviciu, celălalt bibliotecar fiind absent motivat: „Tov. Marcu, directorul bibliotecii […] propune pentru exercitarea (sic!) scrisului unora dintre tovarăşe propune ca acestea să scrie dintr-o carte câte o pagină pe caiet. Şi în vederea acestui lucru dă fiecărei tovarăşe câte un caiet broşat.” – în folclorul bibliotecii a circulat personajul bibliotecarei semianalfabete care cunoştea cărţile după culoarea copertei;
– un Dosar al bibliotecii de casă – voluntari care luau 20-30 de cărţi acasă şi le difuzau între vecini, împrospătând acest mic fond la anumite intervale; altul cuprinzând acte asupra bibliotecilor mobile, 1953-1955;
– ce mai făceau bibliotecarii aflăm din Proces verbal încheiat azi 18 iulie 1963, cu ocazia prelucrării „Hotărârii Consiliului de Miniştri pentru sporirea cointeresării producătorilor în creşterea şi îngrăşarea animalelor şi cu privire la desfacerea cărnii”, precum şi articolul „Măsuri de mare importanţă pentru dezvoltarea şeptelului şi îmbunătăţirea continuă a aprovizionării populaţiei cu carne”, spre exemplu, sau organizau concursul bienal „Biblioteca în slujba construcţiei socialiste”, 1964, sau dădeau Test profesional, 13.12.1977, cu subiectele: 1. Enumeraţi principalele probleme cuprinse în raportul prezentat de tov. Nicolae Ceauşescu la recenta Conferinţă Naţională a PCR; 2. Care sunt principalele instrumente de informare bibliografică pentru cunoaşterea producţiei editoriale româneşti curente?
– erau foarte implicaţi în „realităţile social-politice”: „Biblioteca comunală factor activ de popularizare în rândul oamenilor muncii a politicii partidului şi statului nostru, de informare a acestora asupra evenimentelor interne şi internaţionale”.

Şi câte altele, documente care vin să ilustreze şi să dea culoare vieţii din bibliotecile româneşti în perioada comunistă. Şi poate că studierea mai atentă a acestei perioade ne va ajuta să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în bibliotecile publice româneşti după 1989.

Iată în încheiere un bon de pâine şi zahăr al directorului de atunci al bibliotecii, poetul Mircea Pop (1963).